Azi a plouat… A plouat asa de tare, incat pe suflet mi-au aparut doua riduri adanci... Azi a plouat si apa lacurilor din ochii mei mirati si tristi nu a mai fost limpede, sa poata oglindi luna si copacii argintati, de care, in fiecare clipa de dor imi agat visul… Lacurile mele oglindeau acum o noapte, in care luna inchisese ochii sa nu-mi vada ploaia, noapte in care copacii mei erau atat de negri, incat nu-mi lasau nici o raza sa-mi arate drumul spre zori...
Azi ploaia mea a fost din lacrimi mari, tacute, ce curgeau in interiorul meu, urmand drumul unor riduri vechi, sapand alte riduri... Un rid pentru mine, un rid pentru tine…sa aiba pe unde aluneca plansul meu…un plans amar, atat de dureros prin tacerea lui…Oare cum de mi-ai auzit tu tacerea!?! Stiam ca esti departe, stiam ca nu ai cum sa ma auzi, stiam ca nu vrei sa ma auzi, sau asa credeam eu... Tu inca o data mi-ai aratat cine esti, de ce existi, de ce trebuie sa existi…
Mi-ai auzit plansul?...ai lasat totul deoparte si ai venit?…la fel de tacut ca si ploaia mea?... Nu ai zis nimic, m-ai luat doar de umeri, m-ai privit in ochi si ochii mei au devenit iar senini, m-ai apropiat de tine sa-ti simt inima si inima mea si-a recunoscut ritmul si nu s-a mai grabit sa bata asa de tare incat sa nu-ti mai aud soapta?...Asta faceai?...ma tineai langa inima ta, ma leganai incet sa-mi adormi disperarile si-mi sopteai: ”Puiu meu!...Puiu meu!?...in timp ce degetele tale imi mangaiau fruntea si tampla si ochii in care lacrima inca mai aluneca lin?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu