Poate ca uneori, iubirea....e mai bine sa o pierzi.....

Cât de mult ar trebui să iubești, ca să ierți trădarea?

Atât de mult vorbim despre dragoste... Despre fericire... Despre oameni îndrăgostiți și fericiți... Despre împlinirea alături de omul drag... Cei împliniți vor înțelege. Cei fericiți la fel. Nu vor înțelege cei care au iubit,  au trăit dragostea și au suferit în numele ei... Nu vor înțelege trădarea și jurămintele dinaintea ei. Să iubești și să nu fii iubit e una... Să iubești și să fii trădat e mult mai crunt... E mișelesc! Bărbați, femei, trădătorii în dragoste sunt la fel. Sunt goi... Imaginează-ți o femeie care și-a pierdut sensul vieții pentru că a crezut într-un om... Imaginează-ți un bărbat care refuză să mai iubească... Atât de mult vorbim despre dragoste... Și atât de puțin o trăi!
Cei care înșeală sau trădează pe omul lor nu pot fi înțeleși. Nici ascultați. Nu poți explica un gest făcut rațional pe niște temeiuri iraționale... nechibzuite. Nu poți spune azi da, iar mâine nu. Nu poți transforma dragostea într-o tablă de șah cu un rege fugărindu-se după două regine... Nu poți. Cum nu poți jura încredere pe viață și într-o zi, într-o singură zi, să arzi tot... Nu poți face asta nici la 20 și nici la 50. Nici fericit și nici înfuriat... Nici iubind și nici răzbunându-te... E o prostie scornită de cei slabi sau de cei înșelați la rândul lor. E un moft al unei lumi cu prea multe femei pentru unii și prea mulți bărbați pentru altele. Cu prea multă dragoste. Banal, dar unii cred că e prea multă dragoste pe metrul pătrat și poți să o împarți nu doar cu omul drag. Trădarea nu are argumente... Are un moment și un nume.
Nu trăda. Dacă suferi, pleacă, dar nu trăda. Dacă ai întrebări, întreabă. Dacă vezi că se clatină, susține. Nu fi naiv să crezi că se trece... Unii iartă, dar nu uită și e mai dureros să fii lângă cineva care te iubește cu lacrimi. Nu trăda o jumătate, o femeie, un bărbat iubit, un om. Nu trăda jumătatea din tine, poate cea mai frumoasă jumătate. Fii tare și recunoaște că nu merge. Și fii slab și recunoaște că nu mai iubești. Dar nu trăda. Nu înșela un om care ar fi gata să înșele și timpul pentru tine. Spune ce simți, niciodată nu transforma altă dragoste într-un secret. Riști?... Da, riști să luminezi viețile a cel puțin 3 oameni. Dar nu trăda... Și nu înșela. Luptă pentru omul tău, dacă crezi că este al tău. Lasă și luptă pentru alt om, dacă simți că nu mai simți nimic. Sau nu ai simțit nimic... Dar nu trăda.
Cât de mult ar trebui să iubești, ca să ierți trădarea? Cât de mult ar trebui să nu iubești, ca să trădezi?

Cică totul e mâinile noastre... Dar mâinile noastre în mâinile cui sunt?

Ne dorim să fim cu fiecare zi mai puternici, mai buni... Dar atunci când avem putere, nu-i așa că dorim să o împărțim cu cineva? Suntem gata să sacrificăm orice pentru a obține victorie, pentru a fi fericiți... Dar atunci când victoria e în mâinile noastre, nu-i așa că dorim să o împărțim cu cineva? Ne trăim tinerețea gonind după un rezultat, după merite și aplauze... Dar atunci când atingem acel rezultat, nu-i așa că dorim să-l împărțim cu cineva? Nu-i așa că am vrea să auzim încet, dar atât de familiar două palme ce vor bate cu căldură și-o voce ce va șopti dulce “mă mândresc cu tine, iubitule” sau “ești cea mai bună, iubito”... Indiferent ce nu am vrea, singuri nu vom putea duce nimic și nu ne vom putea bucura de nimic. Singuri suntem doar un pachet de laude, de realizări, de victorii sau înfrângeri. Suntem predestinați să găsim pe cineva ca să împărțim din tot... Din fericire... Din dragoste... Din tristețe... Din noi...
Cică totul e în sufletul nostru... Dar sufletul nu doare când rămânem singuri?.. Nu caută liniște alături de alt suflet?.. Nu încearcă să se umple de fericire, oferind și primind din ea? Dincolo de un suflet gol, e alt suflet gol... De la trăirea lor împreună, ambele se umplu cu liniște...
Cică totul e în mintea noastră. Dar mintea și gândul deopotrivă nu tânjesc după un nume de om, după niște amintiri, după o poveste de dragoste? Nu ne gândim oare la fericire doar dacă ne imaginăm alături de cineva? Indiferent cine este... Suntem liberi să gândim cum vrem și de asta ne gândim la omul nostru...
Cică totul e în mâinile noastre... Dar degetele nu caută alte degete? Nu vor să cuprindă un om fericit datorită nouă? Nu vor să spună printr-un gest adio și prin altul mai rămâi?.. Chiar dacă am avea sufletul plin de lumină, cugetul senin și în mâinile noastre ar sta o lume, tot am dori un lucru... Am vrea să împărțim și sufletul și gândurile și mâinile cu cineva... Am dori să știm că avem cu cine sta de vorbă, pe cine iubi, la cine ne gândi și pe cine îmbrățișa...
Cică totul e mâinile noastre. Dar mâinile noastre în mâinile cui sunt?

Nu m-a iubit niciodata....

          Nu m-a iubit niciodată. Am știut-o întotdeauna, nu am recunoscut-o niciodată... Nu m-a iubit niciodată. I-am dat tot, până la ultimul fior al inimii și el a primit tot, firesc, ca și cum fiecare răsuflare de-a mea i se cuvenea de drept, ca și cum fiecare zbor al sufletului i se datora, ca și cum fiecare zâmbet mi-era creionat de mâna lui dibace, ca și cum pașii mei mergeau strict pe urmele presărate de gândurile lui...
        Nu m-a iubit niciodată. Dar eu am ars într-un foc al iubirii nestăvilite, o iubire încrâncenată, care m-a frânt în mii de bucățele, pierzându-mă în resturile cenușii unui foc ce-a ars întinzându-și limbile lacome și înghițind haotic fiecare colțișor al unui suflet vitregit de iubire, însetat până la epuizare de dor de viață.
            Nu m-a iubit niciodată. Și-am primit fiecare fărămitură de sentiment ca pe o mană cerească, fiecare licăr din privire și fiecare vorbă caldă ca pe-o hrană ce-mi umplea ființa cu divinitate și-am simțit, sorbind cu nesaț mereu acei ultimi stropi rămași pe fundul cupei plinătății vieții, plătiți cu lacrimi fierbinți și valuri de tristețe, că trăiesc murind....
        Nu m-a iubit niciodată. Încovoiată și-n același timp înălțată de-acel te iubesc crestat adânc în inimă, crezând că zbor am coborât toate treptele voluptății ființei și-am întâlnit întunericul lumii ce m-aștepta cu brațele pierzaniei larg deschise, vroindu-mă cu totul, și-am zis da nimicului și urlând în mine, n-am mai crezut.
          Nu m-a iubit niciodată. Țepi aricești au crescut și-au făcut zid în jurul sufletului, însângerându-l la fiecare gest de împotrivire, izolându-l într-o tăcere neagră, înghețată de tristețe, aruncându-l în temnița netrăirii, acolo unde iubirea a fost nevoită să-și plece capul, să-și sugrume-n piept zvârcolirile și neacceptările, rodind doar a amărăciune.
         Nu m-a iubit niciodată. Balansul între ură și iubire și-a înfipt ghearele voluptoase-n urma de judecată rămasă vie și horă nebună-au jucat deasupra sufletului beat de netrăire, frânt sub povara neîmplinirii, obosit, dornic de-a aluneca-n jos pe treptele inutilității existenței, înflorind resentimente aparent tăcute, scrijelite cu lacrimi de sânge-n interiorul ființei...
          Nu m-a iubit niciodată... Și l-am iubit așa cum Dumnezeu a iubit lumea pe care el însuși a făcut-o, crezând în miracolul propriei creații și pe-altarul iubirii am jertfit fiecare umbră de sentiment ce se năștea dintr-un preaplin al sufletului, dându-mă pe mine toată chemării tot mai piedută a unei iubiri ce nu s-a vrut împlinită.
       Nu m-a iubit niciodată. Dar am stat în fața lui dezgolită de toate umbrele nesiguranțelor, cu ochii scăldați în lacrimile unei lumini vii, arzătoare, cu buzele-ncleștate-ntr-un sărut al vâlvătăii ce-mi pârjolea nemilos ființa, secătuindu-mă, dornică-n orice clipă de-a-mi vinde sufletul pentr-un strop de furată fericire.
          Nu m-a iubit niciodată... Și mâinile lui ce-mi desenau pe trup dans de tandrețe, șoaptele ce mi se scurgeau în trup a dulce otravă, îmbrățișările ce mă-nlănțuiau într-o căutată captivitate, apropierile năucitoare ce-mi nășteau în sufletul dorințe de-ncleștare-a timpului în moarte, mi-erau, toate, păgân, dorit stăpân.
          Nu m-a iubit niciodată!!! Dar eu am iubit cât pentru doi, cât pentru omenirea toată, am iubit până am consumat toată iubirea de care eram capabilă, epuizându-mă, am iubit dând tot, uitându-mă, pierzându-mă, am iubit arzând, reclamând și renunțând, am iubit pășind prin iadul înfierat al sentimentelor neîmpărtășite...
         Nu m-a iubit niciodată... Cu pumnii încleștați a neputință, cu furia uraganului emoțiilor reprimate zvârcolindu-mi-se-n suflet, cu brațele realității ce se-ncleștau nemilos împrejuru-mi, am tăcut în mine și-am ferecat cu lacătele invizibile și grele ale aparentei nepăsări fiecare fior, fiecare zvâcnire de sentiment, prefăcându-mă a uita.
            Nu m-a iubit niciodată....... Și am știut întotdeauna și n-o voi recunoaște niciodată. Dacă aș ajunge să recunosc ar însemna că fiecare lacrimă care mi-a lăsat urme sângerânde în inimă, fiecare dor care a săpat cute în ființa mea, marcându-mă pentru totdeauna, fiecare zbor și fiecare afundare, toate, au fost inutile!!!
             Nu m-a iubit niciodată! Și am să știu întotdeauna și nu voi recunoaște niciodată...

Sunt momente.....

Sunt momente când ascunzi în spatele unui zâmbet toate lacrimile pe care ochii tăi vor să le plângă. Ascunzi în buze toată durerea, încordând colțurile și obligându-le să rămână ridicate într-un zâmbet. Faci asta pentru a nu fi nevoit să te explici sau să-ți așezi încă o dată sufletul pe tavă. Pentru că vulturii planează deasupra ta, iar tu ești prea obosit ca să te mai lupți cu ei.
Dar sunt și momente când renunți să te mai prefaci. Și-atunci îți ștergi zâmbetul tâmp și fals de pe chip și îți lași lacrimile să o ia la fugă până la bărbie. Iar ele se adună acolo și se îmbrățișează pe bărbia ta. Și printre sughițuri de plâns începi să-ți scoți din suflet ce te macină. Și nu te mai simți nici rușinat, nici amenințat. Pentru că simți nevoia de a-ți relaxa buzele încordate pentru a te destăinui. Renunți la paranteza rotundă care seamănă cu un zâmbet și o închizi între lacrimi. E mai bine. Parcă sufletul devine mai ușor chiar dacă problema e tot acolo, chiar dacă încă nu i-ai găsit rezolvarea. Și parcă nu-ți mai pasă nici de toate judecățile care vor urma. Până la urmă, cine naiba sunt ei ca să te judece?
Oamenii și-au scris, și-au cântat și și-au jucat lacrimile. Și-au învins teama că cineva îi privește chiorâș și așteaptă să-i atace. S-au pus pe ei pe primul loc și au renunțat să-și mai facă griji pentru alții. Și lacrimile s-au topit pe obraz dând naștere la zâmbete deloc forțate. Pentru că înainte de zâmbete curate, toți oamenii își spală chipul și buzele cu lacrimi.

Plang...

Plang... pentru toate zilele in care am fost dezamagita, si nu am spus.. pentru ca ma simt nimeni, a nimanui... pentru ca nu sunt in stare de nimic, pentru ca m-am lasat mintita, inselata, prostita, pentru ca am stiut ca merit mai mult, dar mai mult-ul asta nu a mai venit, pentru ca nu a sunat telefonul atunci cand am asteptat cel mai mult sa sune, pentru ca nimeni nu mi-a spus “imi pare rau”, desi m-au tot ranit.. pentru ca m-am simtit mica si neajutorata, pentru toate datile in care am fost si sunt la pamant, pentru toate cuvintele grele care mi-au fost spuse pe nedrept, pentru toate zilele de “maine” in care aveam sperante de neatins, pentru toate gandurile negre si ploile din sufletul meu, pentru toti cei care nu ma cunosc, dar ma judeca, desi nu au trecut niciodata prin ce am trecut eu, si nu au dreptul sa ma judece... pentru toti aceia care au ras de tristetea mea, pentru toate sms-urile din memoria telefonului, la care nu am curaj sa ma mai uit, pentru toate datile in care as fi putut sa demonstrez ca sunt mai buna decat atat, dar nu am demonstrat, pentru toate frustrarile, pentru toate comparatiile, pentru toate “de ce-urile” fara raspunsuri, pentru toate lucrurile bune care se intampla numai altora, pentru tot ce s-a spus rau despre mine, si nu era adevarat, pentru toate auto-incurajarile fara rezultat, si pentru ceea ce va fi maine, orice ar fi maine… astazi, plang pentru toate visele neimplinite, pentru tot ce ar fi putut sa fie si nu a fost.. pentru tot ce am fost si nu mai sunt.. pentru cineva drag care s-a ratacit, si nu a mai gasit drumul spre mine... pentru ca nici nu am mai apucat sa-i spun, de ce si cat de mult il iubeam... si pentru ca acum e prea tarziu...

Atat de teama...

Mereu imi era atat de teama sa nu te pierd, atat de teama ca zambetul tau nu imi va mai linisti zbaterile din suflet, atat de teama ca gandul tau nu ma va mai gasi, si sa voi uita sa mai fiu in mintea ta...Imi era teama ca nu te voi mai putea privi, si tu nu ma vei mai invata sa zbor...teama ca nu te voi mai visa, si nu voi mai simti imbratisarea ta...Imi era teama ca te vor speria lacrimile mele, ca nu iti voi mai auzi intrebarile tacute, si ca nu voi mai putea niciodata sa iti ascult bataile inimii, stand ghemuita la pieptul tau...ca nu iti voi mai simti sarutarile tale cuminti...si Doamne! imi era atat de teama ca nu o sa-mi mai vorbesti, sa imi soptesti asa cum doar tu stiai sa o faci...Imi era atat de teama, puiul meu!...si vezi? toate astea, acum nu le mai am!.. Uneori, dragostea poate sa ne raneasca, si viata ne loveste si ne tranteste la pamant, cu forta unui tren...am simtit asta din plin, si as vrea atat de mult sa ma pot ridica sa merg mai departe! Poate ca uneori uiti sa privesti pe cineva in ochi si sa ii spui simplu..."te iubesc"....simti ca te pierzi, si atunci nu ai nevoie decat de cineva care sa te poata face sa speri, sa te poata face sa iti doresti un strop de magie din nimic...cineva care sa te faca sa vezi in fiecare lucru marunt o minune, si pe care sa il lasi, atat de firesc sa iti arate ca uneori...dragostea nu te raneste... Te-am tot asteptat, strangand la piept dorul de tine...ascultand in gand bataile inimii tale, in speranta ca le voi intelege pe deplin...Daca m-ai fi vazut, as fi venit pana la marginea lumii...Te-am tot strigat...ma simteam ca o naluca, pt ca tu nu ma vedeai, nu ma auzeai...eram mereu invizibila... Acum am tacut..am obosit amandoi sa cautam cuvinte sau motive...Ce tacere imensa, asurzitoare...parca ne privim orbi...tu de la celalalt capat al lumii, eu de la celalalt...Cateva amintiri ma bantuie indecis, cu lacrimi in ochi si cu batai in suflet...Cu cine sa ramana ele pentru totdeauna? Tu m-ai uitat atat de usor!...Am ramas singura, fara culoare, cu conturul sters...nu mai am decat regretul ca ne-am pierdut, si vise sfaramate...dar te iubesc atat de frumos...inima mea desenata, doar ea mai traieste iubindu-te....

Dor.....

E noapte... ti-am oprit timpul intr-o privire, si te-am transformat in gandul meu, intr-un pic de infinit...exact atunci cand clipele se ingramadesc mirate inspre ora unu...Ai fost ultimul meu vis...parca ti-am fost pentru o clipa iubita...ti-am gasit soapta perfecta intr-un zambet bland, si te-am transformat intr-un pic de liniste... Ai fost singurul meu inger, si singura, unica iubire...A venit si la noi miezul noptii...parca asa imi spui...iar eu te privesc din nou adanc, cu tristete... Imi este prea dor de tine...un pui de inger, aluneca in joaca pe obrazul tau, si isi face leagan dintr-un sarut pe buzele tale...pe zambet ti se odihnesc soptit amintiri, cu o liniste de demult...A venit si la noi miezul noptii...asa mi-am spus. Si mi-ar placea sa pot sa-ti scutur rugaciuni din aripi, si sa ma catar pana in varful abrupt al lumii, si sa-mi visez de acolo caderile de langa tine...sa ma inventez cumva dintr-un nimic absolut si sa ma transform intr-un sarut de dor...sa imi fie doar prea drag de noi doi impreuna, si sa te iubesc din ce in ce mai mult... Parca imi zambesti din nou soptit si cu taceri imense...imi este prea dor de tine... Degeaba! In jurul meu se simte inca parfum de vise, si de noapte, si de ingeri...pe buzele mele a adormit soptit numele tau...si imi atarna in ochi, tacut, lacrimi fara timp... Te sarut cu gandul, pe obraz, iar tu te infiori de drag...si pe chipul tau, apare asa...un dor de toate!...si parca simti cum prin aer se simte adiere de somn usor si de iubire...Prin sufletul meu e plin de tine...

Dorul meu...

Nu demult credeam ca am intalnit fericirea...Era pe strada mea, deghizata frumos intr-un pui de inger care isi gasise paradisul..pentru el totul era atat de simplu, atat de firesc...in povestea lui, isi stia pe de rost orice senzatie, orice sentiment, iar in lumea lui fabuloasa de ciocolata si de gusturi perfecte, isi aflase cumva visul dintai...

Te-am pierdut...abrupt, zgomotos, cumplit...mi te-ai frant atat de absurd in fiecare cuvant pe care nu am mai stiut sa ti-l spun...inca mai simt in timpane cum urla tacerea ta ascutita si inca ma mai doare ultimul tau gand...As fi vrut sa stiu sa te opresc...insa imi era atat de teama si atat de tarziu...Imi ratacisem timpul si vremea, iar ingerul meu plecase demult de langa mine...departe...Te-ai scuturat a vis urat si m-ai alungat...Din ochii mei, plangeau soptit promisiunile spulberate si pe buze, incepuse sa-mi moara un dor...De-as fi putut sa te opresc...insa nu mai stiam sa te caut printre gandurile senine, iar in privire imi incepuse deja furtuna...Te-am pierdut...ciudat, trist, absent...te-am pierdut...

Ploua acum!...timpul parca s-a oprit, sa-si odihneasca secundele, si a adormit apoi obosit, ,pe o frantura de gand...Cuvintele mi-au inghetat ciudat, intr-o soapta tarzie, iar pe obraji mi se joaca un dor de demult...In ganduri imi alearga puiul de inger, iar sufletul meu il acopera incet cu rugaciuni... In toata tacerea asta dintre noi, imi lacrimeaza trist si dureros sfarsitul lumii...privirea imi zboara suspinand prin fereastra, iar Cerul imi plange de aseara pe geamuri, a amintiri si a dor...Ploua!...cerul plange...plang si eu!

Ratacesc, nu mi-e bine...m-am pierdut din gandul tau, pe frunte imi cad stropi cu iubirea din Cer... Prin gandul tau imi pare ca ma pierd a dor...pe obraz mi se opreste lacrimand un pic de infinit, iar pe buze imi adoarme soptit amintirea unui sarut...As vrea sa fi aici acum, sa te asezi langa mine, sa-ti culci capul pe umarul meu, si sa visam impreuna ce dor ascuns ne leaga..Soaptele ar fi dulci si blande, iar iubirea mea te v-a inveli de tot ce e rau...As vrea sa fi aici, sa te respir de drag, si sa-mi ramana pe buze gustul de tine...As vrea sa fi aici, dar nu esti...si sufletul meu nu vrea sa creada ca te-am pierdut, ca intre noi nu mai e nimic...nici vuiet, nici linisti, nici soare, nici timp...Te-am pierdut...si vroiam atat de mult sa fiu fetita ta, asa cum esti tu ingerul meu...dar vezi?..acum nu mai e nimic intre noi...nici zambet, nici soapte, nici ganduri, nici aripi, nici dor...Te-am pierdut...dar ai ramas minunea fireasca din sufletul meu, povestea mea frumoasa, barbatul bland si cald, cu vise, cu soapte...iubirea mea...ingerul meu drag si dorul meu...

Dor....

De la el am invatat sa zambesc, pentru ca stia mereu sa-mi rada incetisor prin vreo poveste, si stia sa-mi sopteasca vreun dor... imi arata mereu cum sa mai pot visa..imi desena cu degetul aratator in palma un curcubeu, pe care sa ma inalt incet pana la stele…Imi inchidea cu un singur gand pleoapele peste vise, ma invata cum sa ma rog, si cum sa cred in ingeri…iar la inceputul fiecarui zbor, ma invata cum sa iubesc frumos…M-a invatat cum sa plang cand mi-e dor si cum sa spun “te iubesc”…atunci cand ma doare…

Se intampla uneori sa crezi in minuni…ca atunci, in seara aceea, cand in privire imi era asa, un pic de dor…iar prin ganduri imi rataceau toate visele mele…peste noi ploua incetisor cu stele din carul mare, iar pe buzele tale se jucau de-a zambetul, doua jumatati de soapta…Eram parca, fara timp, si pluteam imbratisati in gandurile mele...Pe frunte mi se nasteau cu zgomot mii de lumi, prin par, mi se prindeau zambind puii de ingeri, iar langa tamplele tale, Dumnezeu stia pe de rost sa se roage la noi...Da!..poate ca trebuie doar sa invat sa cred in minuni...si uneori se intampla sa te indragostesti, ca in seara aceea...Candva, la capatul innoptat al somnului, mi te-ai asezat incetisor langa suflet...te-ai transformat in inger, si in zambet si in dor...te-ai strecurat usor dintr-o poveste si mi te-ai asezat incet pe buze...te-ai transformat in soapta, si in sarutare si in dor...iar la sfarsitul oricarei taceri, m-am transformat si eu definitiv in mirare...Si tot asa, mereu, te-ai strecurat dintre stele...ai cazut din privirea caprui si mi te-ai transformat in minune, si in ganduri si in dor...iar eu, de dragul tau m-am prefacut in iubire....

Dor...

Te vad asa…ca un inceput de zi, ca o dimineata de duminica…esti ca o sarbatoare, esti fiecare soapta si orice tacere, esti varful lumii pe care invat sa ma catar, esti zborul perfect si caderile toate…esti vuietul marii si linistea noptii, esti vis de copil, esti imbratisarea si esti sarutarea de dor…esti somnul usor si mi-esti moartea cea dulce, esti ingerul drag, esti cerul intreg, esti fiecare strop de ploaie, esti zambetul drag si privirea curata…glasul dulce si bland…si esti asa, un fel de poveste, esti primul meu gand, si lumina pe care o vad de departe, esti umbra mea mereu si esti dragostea toata…Aseara ti-am daruit un sarut tremurat…in gand.. Imi spunea in soapta, atunci cand nu-l vedeai, ca ii place uimirea ce doarme frumos pe chipul tau…Aseara ti-am asezat in palma o aripa de inger, care plutea incetisor intr-o rugaciune de-a mea…si ningea a vis parfumat dintr-o iarna, in care noi am inceput sa zburam de dor…Aseara ti-am gasit privirea…se scalda linistita in lacul de langa cabana, iar privirea mea o cauta peste tot…si se revarsa cu lacrimi pe obraz…Asa am asteptat rasaritul perfect, care nu a mai venit…Aseara ti-am cumparat o luna patrata, care se plimba pe cerul patrat si se prefacea ca vegheaza dintre crengile unui nuc batran iubirea noastra rotunda…iar noi doi eram o minune patrata…

La inceputul noptii, din amintiri mi se scutura stele si rasar mii de licurici…Un uliu tipa undeva ascutit, iar din priviri mi se revarsa mari si oceane imense…Din ceea ce ar fi trebuit sa fie un zambet, mi se scutura incetisor o tacere si mi se naste cumplit un dor…timpul de aici, doar timpul, imi mangaie usor tamplele, iar in privire mi se scalda de drag, ingeri perfecti…La inceputul noptii, din rugaciuni mi se scutura lacrimi si se nasc zgomotos alte lumi…prin ganduri imi ratacesc povesti curate, iar in priviri imi adoarme tarziu o minune…Puiul meu de inger imi apare in zborul lui usor, cautandu-si iubirea…

O5 Decembrie 2011

Intr-o seara m-ai privit altfel... asa, ca si cum ai privi un copil cand se joaca de-a zborul...iar mie imi ningea pe umeri cu aripi si cu rugaciuni si cu ingeri... atunci te-am privit si eu... asa, ca si cum ai privi un copil cand se joaca de-a minunea...mi-ai zambit altfel... asa, ca si cum ai zambi unui rasarit de soare oglindit in infinit... iar mie imi ningea pe buze cu soapte si cu uimiri si cu intrebari... atunci ti-am zambit si eu... asa, ca si cum ai zambi firesc unui apus pictat perfect in ochii caprui... m-ai iubit altfel... asa, ca si cum ai iubi un inger care invata sa-ti fie tot ce iti doresti... iar mie imi ningea prin ganduri cu vise si cu doruri si cu tine...te-am iubit si eu... asa, ca si cum ai iubi un inger cu care sa-nveti cumva sa zbori pana la Dumnezeu...Spune-mi o poveste de la inceputul lumii...despre puii de ingeri care invata sa culeaga rugaciuni, din palmele impreunate ale lui Dumnezeu...Te rog, pui de inger...mangaie-mi tampla cu o rasuflare si spune-mi soptit o poveste cu uimiri si zboruri perfecte...o poveste despre cum ai vrea, ca printre palmele noastre impreunate, puii de ingeri sa creada din nou in Dumnezeu, sau cum de fiecare privire a ta, mi se sprijina sfant o rugaciune...o poveste despre mirarea din mine si minunea din tine...si cu doruri perfecte...Daca vrei, eu nu am sa-ti mai vorbesc niciodata...iti voi fi doar soapta...daca vrei, nu am sa te mai privesc niciodata...voi lua doar, fiecare amintire cu tine in sufletul meu, si o voi purta ca pe o icoana...Si daca vrei sa nu te mai iubesc niciodata, voi fii mereu doar capatul firesc al lumilor...si fiecare drag de tine...iar sufletul meu cumplit de gol, va suspina de noi si te v-a transforma definitiv in dor...Deja am ganduri cu parfum de inserare, unde la capatul fiecarui vis, un pui de inger imi picura pe frunte rugaciuni, imi asculta respiratia si zborul si somnul cuminte...iar la miezul ciudat al fiecarei nopti, gandurile mele se transforma in umbra, ce isi danseaza soptit regasirea cu iubirea pierduta...Iubirea mea are gust de inserare...la capatul fiecarui dor, puiul de inger ma mangaie incetisor din amintiri...iar iubirea mea frumoasa se transforma in soapte pierdute, care nu se mai aud, ci doar ratacesc singure prin gand...E ultimul zbor...si pentru ultima data, tu ai sa fii cerul pe al carui albastru imens imi aluneca incetisor lacrimi de dor...Mai ramai iubirea mea...e ultimul ceas..si pentru ultima data, tu ai sa fii exact secunda in care, mi-ai alunecat infinit printre gene si te-ai transformat in lacrima de dor, iar eu am sa fiu o soapta care iti v-a spune ca este prea tarziu...Pentru ultima oara, tu ai sa fii gandul din care, cumva, ai alunecat pe frunte, pe obraz, apoi te-ai prefacut intr-un sarut, iar eu am sa te plang definitiv...de prea mult dor...Daca vrei, nu am sa-ti mai vorbesc niciodata, am sa-ti tac doar pe tample, si prin vise, si prin vreme…voi fi doar umbra unei soapte si imi vei simti urma, tatuata ciudat, pe o inima desenata, cu o litera intoarsa, invelita intr-o fundita albastru cu roz, ce atarna prea tarziu de finalul vreunui cuvant de demult…daca asta e dorinta ta, nu am sa te mai invat sa crezi, am sa ma rog doar, cu ceruri si cu sfinti…voi fii doar umbra unui zbor de pe la inceputuri…pierduta cumva pe umarul tau, ca o pan ace atarna ciudat, dintre zdrentele unei aripi de inger…Si daca vrei, nu am sa-ti mai fiu nici dor..am sa plang peste lume cu vise si cu amintiri si cu ploi…Voi fii doar umbra unui zambet pe care o zana l-a uitat pe buzele tale, ca o tacere ce atarna prea greu, de sfarsitul ciudat al unei iubiri de demult…

Ochii mei sunt tristi acum…ca o seara cu ploaie si cu nori…Pe frunte, imi aluneca in tacere un gand, iar pe buze mi se naste soptit o sarutare...Ceasul imi numara incetisor fiecare respiratie, apoi isi opreste minutarul fix intr-un suspin de dor…clipesc…si in privirea mea e ploaie si seara si nori…Mi-e parul ca o noapte cu ploaie si cu ingeri, prin gand mi se rataceste in tacere o iubire, iar pe buze mi se naste o rugaciune…ceasul, imi vegheaza atent fiecare zbor, apoi isi opreste minutarul, fix intr-o lacrima de dor…suspin…si prin parul meu e noapte si ploaie si un inger cu ochii caprui si zambetul ca in povesti…Pe obrazul meu se rostogolesc ganduri deghizate bland, in lacrimi cu gust de dor…Candva, stiai sa-mi rasari dintre ganduri si reuseam sa visez o imbratisare pe furis, atunci cand privirea mi se ascundea incetisor sub pleoape…din par mi se scutura amintiri, iar pe tampla, imi apune ca o mangaiere, o raza tarzie si obosita a lunii…Pe buze mi se rostogolesc taceri deghizate frumos, intr-un sarut cu gust de dor…incercand sa-ti soptesc numele, intr-un inceput de suras sau sa inventez o rugaciune cuminte, atunci cand aripile ti se deschideau incetisor a zbor…Acum doar imi ingenuncheaza obosit zambetul puiului de inger…