Mi-ai auzit plansul?...

Azi a plouat… A plouat asa de tare, incat pe suflet mi-au aparut doua riduri adanci... Azi a plouat si apa lacurilor din ochii mei mirati si tristi nu a mai fost limpede, sa poata oglindi luna si copacii argintati, de care, in fiecare clipa de dor imi agat visul… Lacurile mele oglindeau acum o noapte, in care luna inchisese ochii sa nu-mi vada ploaia, noapte in care copacii mei erau atat de negri, incat nu-mi lasau nici o raza sa-mi arate drumul spre zori... Azi ploaia mea a fost din lacrimi mari, tacute, ce curgeau in interiorul meu, urmand drumul unor riduri vechi, sapand alte riduri... Un rid pentru mine, un rid pentru tine…sa aiba pe unde aluneca plansul meu…un plans amar, atat de dureros prin tacerea lui…Oare cum de mi-ai auzit tu tacerea!?! Stiam ca esti departe, stiam ca nu ai cum sa ma auzi, stiam ca nu vrei sa ma auzi, sau asa credeam eu... Tu inca o data mi-ai aratat cine esti, de ce existi, de ce trebuie sa existi… Mi-ai auzit plansul?...ai lasat totul deoparte si ai venit?…la fel de tacut ca si ploaia mea?... Nu ai zis nimic, m-ai luat doar de umeri, m-ai privit in ochi si ochii mei au devenit iar senini, m-ai apropiat de tine sa-ti simt inima si inima mea si-a recunoscut ritmul si nu s-a mai grabit sa bata asa de tare incat sa nu-ti mai aud soapta?...Asta faceai?...ma tineai langa inima ta, ma leganai incet sa-mi adormi disperarile si-mi sopteai: ”Puiu meu!...Puiu meu!?...in timp ce degetele tale imi mangaiau fruntea si tampla si ochii in care lacrima inca mai aluneca lin?...Asa am adormit, leganata de tine?

Vei fi al meu totdeauna... si al meu niciodata...

Nu te simt aproape, iar tu nu faci nimic, si lasi stelele sa decida pentru noi... Alaturi de tine, alaturi de mine, vor ramane doar scurte amintiri! Iti vei mai aminti oare de ceva ce nici nu a fost?...

Nu ma lasa sa plec, sufletul meu...caci nu ma voi mai intoarce! Mie imi pasa de tine, si rog lumea intreaga sa te aiba in grija, si sper...dar nu...tu nu ma lasa sa plec!...lasa-ma sa raman, cere-mi orice... sunt atatea lucruri care nu au fost spuse, nu au fost facute... si inca imi doresc uneori sa stau langa tine si nu pot descrie ce simt... Nu e iubire, e ceva mai mult, e ceva ceresc... Cate ar vrea sa-ti spuna inima mea!... Ti-ar trebui ani intregi sa o auzi la nesfarsit... Nu poti discerne secretul ei, dar tu incearca sa ma simti, macar odata, inainte sa plec... departe de tine, departe de noi...pentru totdeauna... Ce ti s-a intimplat?.. Nu am avut curajul sa te intreb. Dar orice ti s-ar intimpla, eu voi fi mereu alaturi de tine si voi continua sa te iubesc asa cum esti... dur, bun sau rau, vesel sau morocanos, nervos sau bine dispus… nu vreau sa-mi amintesc toate rautatile ce mi le-ai spus azi, dar imi rasuna in minte si in suflet…si atunci ma gandesc la privirea blanda si dulce pe care am vazut-o de cateva ori in ochii tai frumosi si las asta sa ia locul vorbelor grele ce le-ai spus…Nu voi lasa pe nimeni si nimic sa-mi ia iubirea asta… nici macar tu, nu ai dreptul sa o strici acum… nu te voi lasa!…am suferit mult si voi mai suferi, dar niciodata mai mult decat te-am iubit…

Vei fi al meu totdeauna... si al meu niciodata, mandrutule!...

Vand existenta...

Sunt facuta sa traiesc absent intr-un prezent gri... sunt facuta sa traiesc tot ce nu imi apartine... Vreau sa imi vand existenta asta nenorocita… poleita in iluzii si amintirea de-a trai absent… vreau sa scap de cosmarul si amintirea de-a iubi sublim... si amintirea de-a fi iubita pe jumatate… si broderii de lacrimi aruncate peste zambete… Vand existenta, pe un buchet de stele nenascute… imi caut un cumparator astral la un targ de pe o galaxie indepartata, unde Dumnezeu jongleaza cu suflete macinate de viata… Imi vand existenta telurica, crucificata peste lacrimi, aruncate peste zambete… si peste iubire… si peste jumatate din iubire… amintirea de a cauta printre ruinele din mine… Vand existenta, la un targ de pe o galaxie indepartata... vand bucati din univers ... caci nimeni nu m-a intrebat, cine mi-a dat dreptul de a vinde bucati din univers... sau despre cat castig cu aceasta activitate!... Cea mai buna oferta a mea???... Cratere pe luna... sau munti pe Marte... Pot sa vand un asteroid intreg, pentru un pret moderat... Pot sa te fac posesorul primei recolte de meteoriti, a unei primaveri lunare... Vand constelatii ale cerului profund... vand stele... praf de stele... vand firmituri de speranta pura... vand amintiri deja uitate... vand lacrimi inca necurse… vand prezent, valabil doar ieri… vand povesti ce se nasc din cuvinte nerostite... vand inima plansa... vand suflet macinat de viata... vand existenta, crucificata in amarul neputiintei… vand rani discrete… si adanci... caci ma doare mult prea tare peisajul pustiu in care sunt conturata... pictata parca, fara vlaga, fara simtiri, fara retusuri, fara pregatire... fara culoare... fara inceput... si parca fara sfarsit... Vand simtaminte... vand promisiuni inchise... vand atingeri clocotite... vand dorinte incatusate... vand somnul singuratatii… si al tacerii... vand ultimul vis… care se odihneste in pace!!!... Vand tot... Imi vand existenta poleita-n iluzii, pe cateva monede de lumina, cu care sa-mi cumpar un loc in cimitirul sufletelor... iar restul ramas sa-l dau pe un mormant in coltul neantului...

Stiu ca exista!...

Stiu ca exista undeva...o fiinta fantastica, cu chip de om, din roua si foc, venit pe pamant din povesti, pentru a iubi si a se lasa iubit…Un mandrut caruia sa-i pot vorbi din priviri, caruia sa-i pot spune orice, chiar si cand nu e langa mine, dar care imi va fi suficient ca exista…Un ursulet care rade cu pofta, fericit si liber, cu ochii din alta lume, plini de povesti si minunati...Un suflet care are curajul sa fie el insusi, care simte si gandeste cu inima, pentru ca are puterea sa isi traiasca viata in iubire si liniste deplina...O fiinta careia sa-i stau la picioare o viata intreaga, si sa uit ca mai exista altceva pe pamant…Un pui drag care sa nu ma lase sa dorm, care sa stie sa ma dezlege din starea amaruie si sa-mi coboare in suflet picaturi de fericire…Un sufletel care sa nu ma paraseasca niciodata...Un iubitel in preajma caruia as vrea mereu sa fiu, pe care l-as tine in brate o viata, fara sa-l mai las vreodata sa plece de langa mine…O fiinta care are rabdare sa ma invete orice, care imi explica cu drag acelasi lucru de o mie de ori, cand e nevoie…Un om parca din alta lume, si totusi de aici...O fiinta pe care o stiu din alte timpuri, care ma implineste si care imi daruieste tot timpul ceva…si care arde de iubire si de dor...Un dracusor care stie sa ma alinte si sa-mi strecoare in suflet zambetul din nou...O fiinta completa, totala, langa care sa ma trezesc dimineata, innebunita de mirosul lui, si care sa-mi bucure sufletul de cate ori il intalnesc sau imi amintesc de el…Un pisic care sa ma puna in ordine si care sa ma preschimbe in ceea ce-si doreste el...O fiinta care sa imi arate ca se poate trai viata in frumusete deplina, ca ma pot desavarsi in iubire, ca pot fi fericita o mie de ani…si datorita caruia viata mea sa aiba un sens…Mandrutul meu drag a carui frumusete sufleteasca ma face sa ma privesc prin el si sa ma descopar pe mine...cea care sunt...cea care mi-am dorit intotdeauna sa fiu...Stiu ca exista!...Oare va fi aici...in bratele mele?...numai al meu...si eu numai a lui?

Iubirea sfioasa si trista...

Ar fi minunat daca am lua in considerare fiecare vis, fiecare gand pe care nu-l rostim, pentru ca nu se stie niciodata care din ele ne poate aduce implinirea…Am decis ca este mai bine asa, sa las cuvintele sa se deschida si sa vorbeasca…Scrisul imi da curaj si putere de a-ti spune tot ce gandesc si simt, altfel am o stare de confuzie…Am plans, m-a durut tradarea, gandurile, mi-a fost rusine de mine, de vise, dar m-ai iertat si-ti multumesc pentru asta…Am ajuns la concluzia ca iubirea nu-i vesela!E sfioasa si trista…Nu-ti vine sa sari si sa dansezi, sa-ti arunci caciula in tavan. Nu-ti vine sa chiui si sa canti…Iti vine sa strangi ochii si pumnii si sa te aduni ca pentru rugaciune…Asa sunt eu in acest moment...Un pic de bucurie mi-a inflorit din nou in suflet si uneori am o pornire nebună să scriu...In acelasi timp, simt si o teribila disperare…Nu stiu cum sa explic asta. Cred ca tu stii mai bine…ai inceput sa ma cunosti, poate mai mult decat pot sa o fac eu! Traiesc asteptandu-te si pregatindu-ma pentru tine…Toate gandurile mele iti apartin. Asa cum unii acumuleaza averi sau rautate sau ranchiuna, eu acumulez tandretea pe care sa ti-o dau tie…O adun din cer si din soare, din copaci, din flori... Nimic nu trece prin fata mea, frumusete si bucurie, fara sa te aduc in gand si sa nu le impart cu tine. Altfel, zilele n-ar avea sens, si existenta mea nu ar avea ratiune...Nu esti doar un simplu vis creat de mintea mea! Esti darul cel promis care imi rasuna din ceruri. Tu nu esti doar un vis pierdut in sufletul meu trudit de cautari, care apun atunci cand nu te gasesc. Nu poti sa fii o inchipuire a vietii mele mult prea triste, caci ma invalui cu iubire si faci sa existe clipa pe care o traiesc si viata ce se scurge…Pentru mine, gandul ca in afara ta nimeni nu poate sa patrunda in zona sentimentelor mele, a bucuriilor pe care mi le dai, e o multumire sufleteasca egala cu dragostea... Fiindca e continua, e totdeauna cu mine, e secretul meu pe care-l port printre oameni, care imi da siguranta si superioritate asupra a tot ce exista pe lume...Am nevoie de tine…Ma leaga de tine tot ce esti tu... iubesc firea ta, gandurile tale, chiar si cele pe care nu le stiu…Este minunat ca existi!...Sensul incepe odata cu daruirea…Sa te nasti, sa traiesti si sa mori…Sa mori de suferinta sau de fericire...pentru ca iubirea nu-i vesela...e trista!...Cred ca viata se constituie din niste drumuri ce au curbe periculoase, au tot ce aduna calitatile si defectele unui drum…si gropi, si hartoape, si noroaie…Dar viata mai are si lumina...si multa seninatate. Uneori ai parte in viata si de multa dragoste...de acea lumina care te nauceste si iti da puterea de a merge mai departe... iti da energia de care ai nevoie pentru a putea sa vezi totul in jurul tau ca fiind un miracol…Vreau sa cred ca ai sufletul deschis cand rasare lumina ce poate sa-ti aduca dragostea de care ai nevoie...

Ieri, azi, maine.....

Sa folosesti cuvinte, cand incerci sa exprimi ceea ce e in tine, e greu...foarte greu. De multe ori cuvintele inseamna mult mai mult sau mult mai putin decat ceea ce vrei tu sa transmiti prin ele... Faptele, actiuniile, sunt prea interpretabile...Atunci cum poti transmite un lucru...sa nu se inteleaga gresit sau sa nu aiba continuari pe care tu nu le-ai dori?... Ieri, azi, maine...Ce fac acum? Stau, scriu si spun...poate!...si intreb...oare?...si raspunsul este undeva la mijloc...si da, recunosc, inca nu-l cunosc...dar daca as lipsi un an si apoi m-as intoarce inapoi aici, in acelasi loc de unde am plecat, raspunsul ar fi inca acelasi...undeva la mijloc...si m-as intreba: "oare"?...si as raspunde "poate"...si as incerca din nou scriu, apoi sa stau...si deja stiu ce voi face atunci cand va veni ziua de maine...cand nu va mai fi azi...ieri nici atat...Ma voi uita la ceas, voi vedea cum se scurg secundele...si voi privi din nou catre ziua de maine...Acest peisaj se roteste in infinit...iar azi inca ma gandesc la ziua de maine care inca ma asteapta...Nu sunt eu, nu esti tu, nu e nimeni...

O iubire imposibila!..

O iubire imposibila aduce cu ea si dorinta de a nu mai trai nimic dupa ea...E acea iubire care stii inca de la inceput ca nu se va implini pe deplin si totusi te arunci, e vorba de chinul unui suflet, e vorba de zile intregi cu lacrimi in ochi, de dimineti in care dorul nu te mai incape, in care parca ai uitat tot si vrei din nou sa te arunci in ochii care te-au facut sa simti ca traiesti, sa iti imaginezi imbratisarea...

E egoismul in starea lui cea mai pura, e gelozia pe cele mai neinsemnate gesturi, e dorinta ca dupa ce se va sfarsi sa stii ca o vorba, un gest, orice, va ramane doar al tau... De ce scriu, spun, strig toate astea?... ca sa o puteti recunoaste, sa va puteti opri la timp, sa nu aflati niciodata ce inseamna iubirea imposibila... tot ce simti sa nu poti darui, sa se risipeasca in zadar... sa te doara cerul... ploaia... toamna... noptile... diminetile... visele...

Lacrimile...

Lacrimile, sunt parti din sufletul nostru, care se scurg in exterior sub forma unor picaturi de roua... Sunt bucati din suflet, care se desprind si cad, apoi sunt purtate de ”stropii de roua”, afara, in aceasta lume imperfecta in care convietuim...Bucati de suflet, in mici stropi cristalini... Din diferite motive le dam drumul sa plece la vale pe obraji... Cand suntem bucurosi plangem, cand suntem tristi plangem, cand ne-ntalnim cu cineva drag dupa mult timp, plangem, cand pierdem pe cineva drag plangem... Plangem la intalnire si plangem la despartire... De drag, din dragoste plangem, de ciuda la fel... Sunt stari diametral opuse care au acelasi rezultat: lacrimi pe obraz... Plangem de durere, dar plangem si de fericire... Prin toate acestea, ceva din noi se duce, odata cu lacrimile ce se rostogolesc in graba pe fetele copiilor, si a batranilor, a celor slabi si a celor tari deopotriva... Nu cred ca este nimeni in lumea aceasta care sa nu fi plans vreodata... Am intalnit lacrimi pe fetele fine, senine si gingase ale copilasilor, dar am vazut lacrimi si pe fetele transformate si schimonosite de durere, ale oamenilor trecuti prin mari necazuri si suferinte... Astfel deduc ca din fiecare suflet, ceva se duce la vale...Plang parintii cand l-i se nasc copiii si plang copiii cand le vor murii parinţii...Plang copiii atunci cand se nasc, iar mai tarziu vor plange apropiatii lor din aceasta viata, pentru ca se sting si mor... Plangem pentru ca ne dorim sa avem ceva bun si plangem pentru ca nu dorim sa avem ceva rau... Plangem in viata noastra pentru noi insine si plangem pentru altii pe care nici nu-i cunoastem... Plangem pentru viata si plangem pentru moarte... In fiecare individ in parte, se sparg zilnic bucati din suflet, din varii motive, se strang in rezervorul de lacrimi si atunci cand este plin, se revarsa... Lacrimile nu le comandam, ci fara sa vrem, atunci cand sufletul nostru este intr-o stare de fericire sau contrar, atunci cand sufletul ne este hartuit si ranit, plangem... Cand plangem de durere, prin lacrimi, eliminam bucatile sparte de aceasta, in sufletul nostru... Cand plangem de fericire, vrem sa aratam si sa impartasim cu ceilalti bucuria noastra... Lacrimile curata sufletele... E o cale prin care ne purificam?... Sau doar ne descarcam?... Nu incercati sa le impiedicati... In stropii cristalini, ca de roua, ce se preling pe obraz, sunt parti ale sufletului nostru...

Am simtit sufletul...

Cred ca am simtit acel ceva ce nu se simte, am vazut acel ceva ce nu se vede, am atins acel ceva ce nu se poate atinge...sufletul...Simt si am impresia ca am vazut in mine, ca m-am vazut pe mine...mai departe de existenta mea, de propria mea persoana...M-am auzit soptindu-ti cuvinte tandre, m-am simtit iubind...Ce-am descoperit? Am descoperit FEMEIA din mine, femeia speciala care exista, femeia care intelege tot ce este in jurul ei...Cand iubesti pe cineva, acel cineva n-are nici o vina...

Tu poti sa-l iubesti indiferent daca el isi doreste sau nu acest lucru... Cred ca daca nu existam, ar fi trebuit sa ma inventezi... Sufletul nu poate sa oboseasca... nu sufletul meu, care are atata energie cata zbatere e in el... Si-l simt cum se zbate, cum striga, dar nu degeaba, pentru ca a mai gasit unul care sa strige intr-o zbatere paralela. De abia acum incepe cunoasterea. Abia acum incepem cu adevarat sa comunicam, sa ne autodisecam pe noi insine, din dragoste unul pentru celalalt...pentru ca simtim dragostea asa cum simtim un strop de apa cand ne este sete...

Iubirea mea...sufletul meu te implora sa nu dispari, sa nu fugi, sa nu tradezi...Tu mi-ai aratat ce am vrut sa vad...sa aud si mai ales...sa simt... Simtim separat si totusi impreuna... Imi culegi sufletul si inima...si incerci sa le transformi in rasarituri de sentimente chiar daca uneori contradictorii, dar nu contrarii...Si eu nu vreau sa suferim, nu vreau sa plangem in nici un fel, caci plansul meu te-ar durea, fiindca l-ai simti fara cuvinte, fara priviri, ci doar in sufletul tau... Vreau sa continuam iubirea noastra pastrand in suflete ceea ce vrem sa vedem...ceea ce vrem sa auzim unul de la altul...si ceea ce ne dorim sa simtim...sa avem...

De ce ne mor iubirile?...

De ce ne mor iubirile?... Pentru ca iubirea e greu de trait... greu de pastrat... greu de pazit...Pentru ca de multe ori oameni cu personalitati mult prea puternice se iubesc iar iubirea lor e mult prea posesiva, geloasa, totala…Iubirea nu alege, din nefericire, in functie de compatibilitate... nu este neaparat imparatasita... Iubirea, in esenta este nedreapta, fundamentalista, egoista si grea... te face sa iti doresti ca lumea sa fie populata de singularul “noi”... Abia mai tarziu se poate transforma in ceva frumos, armonios si dulce…dar din pacate putine cupluri reusesc sa ajunga acolo...Dragostea nu alege. Iubirea nu intreaba... Si cred, in mod iremediabil, ca asemenea sentimente si emotii nu-ti sunt date sa le traiesti decat o singura data in viata... De altfel, cred ca asa este cel mai bine... Mai mult de atat nu poate indura un biet suflet omenesc... Asemenea iubiri te lasa fara grai si fara vlaga, te golesc asa cum nici moartea nu ar putea... N-as sti sa spun daca sunt bune ori sunt rele. De vreme ce exista, inclin sa cred ca ar trebui cunoscute... Dar sunt iubiri distrugatoare, ce-ti sfasie inima, vointa si orgoliul… Intr-un final, daca nu te omoara, te fac mai puternica... daca le poti tine piept... De multe ori nu poti... dar merita sa incerci...

Strigatul care m-a intors...

Aseara am vrut sa fug...Simteam ca trebuia sa o fac... Imi pregatisem cu grija bagajul...cateva comori ascunse de-a valma in adancul inimii...Asteptam sa apara primele stele, semn ca noaptea, aliatul meu de taina, avea sa ma ascunda de cei ce ar incerca sa ma opreasca...Si iata-ma gata sa evadez din lumea devenita prea ingusta si prea usor de cuprins cu o singura traire... Am intors capul pentru ultima oara... Cu regret am spus "adio"!..Intr-un colt niste ochi ma priveau intrebatori...erau ochii mei, ochii propriului eu, mirati si plini de tacere... ma priveau din adancul mintii mele si le ghiceam rugamintea... Dar nu ma puteam opri...cautam scaparea asta de prea multa vreme... Spartura din cer ma asteapta sa ma furisez prin ea...Nu stiam ce este dincolo...Poate nici nu imi mai pasa!... Aveam cu mine iubirea si amintirile mele... aveam ganduri de prieteni si cateva vise neimplinite... Si, cel mai important, il aveam pe el...iubitul meu drag... Il simteam...il purtam de mult timp in suflet... Era tot ce vroiam sa stiu, era tot ce trebuia sa am... Si atunci?...de ce nu am fugit?...El a fost strigatul care m-a intors...Ne leagau forte pe care nu le puteam controla...legaturi pe care nu le mai puteam rupe...Ceva m-a oprit...si am ramas!…Sper sa merite…

Ma doare atata iubire...atata neputinta...

Este a nu stiu cata noapte...timpul?... nu il mai stiu... pentru prima data vreau sa uit ca exista timp... vreau sa uit ca exista noaptea... ma dor stelele din suflet... I-am smuls ingerului meu din prea multa dragoste... pene din aripi... i-am atins sufletul... As vrea sa mor pentru o clipa si sa ma nasc fara ieri, fara alaltaieri, fara ani din viata mea... As vrea sa pot, as vrea sa imi scot sufletul afara... sa il pun pe palma lui... as vrea sa poata sa ii deschida fiecare celula de timp, fiecare secunda, fiecare particica...as vrea sa strige odata si sa auda ecoul revenind... E pentru prima data cand vreau sa imi merit lacrimile si ma bucur ca ma dor, ca imi sfasie obrajii... ma bucur ca lasa urme...Ce bine Doamne ca ai lasat durerea... ce bine ca uneori sufletul ne sfasie, ce bine ca din cand in cand mai uitam sa respiram de disperare...Doamne! inchide Cerul o clipa, roteste timpul, intoarce secundele, pune-ma din nou pe palma Ta... acolo unde m-ai plans... si soarbe-ma te rog... si daca vrei, uita sa ma mai plangi, uita sa mai intorci timpul... dar lasa-mi te rog doar atat... iubirea ce i-o port... atat... altceva nu ITI cer...Stiu unde este si alinarea, dar drumul catre ea este greu... Uneori viata ne ingenuncheaza, ne da palme, iar noi suntem neputinciosi si le primim... dor... dar cel mai tare doare atunci cand ti-o da neputinta in iubire... iar eu sunt ingenuncheata in fata ingerului meu... din neputinta!...dar el nu ma ridica, nu ma ia in brate, chiar daca uneori poate merit... si atunci simt ca ma doare atata iubire si ma ucide atata neputinta... In mine frigul si-a facut din nou casa, vantul se tanguie, lumina din ochi e rece... pana si cerul e rece azi... Poate pentru prima data si mie mi-e rece... mi-e rece de mine, ma urasc si as vrea... dar ce importanta mai are?... nici una poate. Si va rog luna, cer, stele... uitati-ma azi... mangaiati pe altcineva... eu vreau sa uit de mine, vreau sa dorm...atat!!! Noapte buna ingerul meu oriunde ai fi ! Iti multumesc ca existi atat de frumos in sufletul meu... Iarta-ma ca inainte de a fi tu ingerul meu, am fost si eu iremediabil om, am facut alegeri proaste si pasi tampiti... iarta-ma ca am zambit uneori in calea mea inainte de a fi tu...

Iubesti...

Iubesti doar atunci cand poti darui fara sa astepti nimic in schimb...Iubesti doar atunci cand esti liber si lasi pe celalalt liber... Iubesti doar atunci cand esti in stare sa iti uiti suferinta si sa alini o alta suferinta fara sa astepti ca si tu sa fii inteles... Iubesti atunci cand ii poti zambi unui necunoscut care te intreaba ceva... Iubesti cand esti in stare sa stergi lacrima celuilalt si il faci sa zambeasca... Iubirea vine din interiorul fiecaruia...ea se daruieste celui care crezi ca o merita...Iubirea o primesti in suflet de la cel care crezi ca iti este predestinat...Iubirea nu o ceri...nu o dai...Ea vine...si intra in inima celor ce se simt atrasi...intra in suflete atunci cand nici nu te astepti....Sufletele vorbesc intre ele...sufletele se simt...Dar nu oricare...si nu oricum...Unde se intalnesc isi vorbesc...fara sa se cunoasca...chiar si in acest mod...Se simt...se intalnesc...isi vorbesc...si se transforma in realitati neatinse care se completeaza unele pe altele in drumul lung al vietii...in sirul anilor ce isi lasa amprenta nemiloasa pe chipurile lor....dar nu si in suflete...dar nu si in inimi... In rest viata nu este decat un urlet in noaptea pustie...o lacrima trista pe obraz...

Daca as fi...

Daca as fi ceea ce-ti doresti tu...mi-ai promite ca niciodata inima nu o sa ma doara? M-ai lua apoi la tine in brate ca pe un puisor sa-mi dai sperante? M-ai alinta si mi-ai promite iubire? Ce-as putea sa fiu sub privirea ta? Sa ma transform intr-un sarut si vesnic sa raman pe buzele tale… dar daca nu vrei...ce ai sa faci? Ai sa ma alungi ca pe o umbra...si ai sa ma scoti din gandul tau?...De dragul tau, eu am sa fiu...a nimanui...caci nimeni, nimeni in lumea asta mare...nu vrea sa fie nici stea nici pustiu...si atunci ce forma pot eu sa iau? Ce ti-ai dori sa fiu? Ce forma as mai putea eu lua? O floare...ca sa ma ofilesc apoi...si sa pot fi aruncata? O raza poate...dar ce fac cand vine seara? Sau poate sa fiu un minut...si ce o sa fac cand va trece? Sa mai revin? Ce pot sa fiu eu ca sa ma poti tu iubi? Ce ai vrea sa fiu? Ce iti doresti?...Stiu !... Am sa fiu lut...si-ai sa ma modelezi cum vrei...si cand te vei satura de forma pe care mi-ai dat-o, mai pui un pic de apa si-apoi ma modelezi de la inceput. De fiecare data alta forma...si alta...si alta...Azi am sa fiu un gand...maine poate am sa fiu o apa curgatoare si mai tarziu poate o raza de soare si apoi ai sa ma transformi intr-un cuvant...si-am sa-ti soptesc mereu...cat de drag imi esti...si ce bine ma simt in bratele tale… Si apoi poate am sa redevin eu...dar care eu? Ce anume sunt eu in ochii tai? Hai, spune-mi cum ma vezi...? O padure racoroasa cu frunze verzi...sau poate apa dulce de izvor... Sau poate imi doresc prea mult...! Dar pana ai sa ma modelezi, raman ce sunt... Nimic din ce as fi vrut sa fiu...Nu sunt nici apa nici desert...nu sunt nici stea si nici nu ma compar cu un trandafir...nu sunt nici vis, nu sunt nimic din tot ce as fi vrut sa fiu...si nu-mi doresc decat sa te gasesc... si in mainile tale sa-mi asez fruntea ingandurata si trista…Astept sa ma astepti...sau sa vii...

O clipa pentru toata viata...

Cred in suflete pereche si cred ca nimic nu e intamplator!... Cred in iubire fara de sfarsit si sper ca nu sunt singura. Din pacate, nu mai sunt convinsa ca sufletele pereche pot trai unul langa altul...Sunt incredintata ca jumatatile pot trai fiecare o minunata si pasionala poveste de dragoste, ca pot simti acea iubire pe care o porti cu tine si dincolo de moarte si pot atinge culmile fericirii... Insa nu prea mult timp... Nu suntem croiti astfel incat sa facem fata fericirii absolute... Suntem oameni si nu stim sa ne bucuram de placere decat daca stim ca in urma ei vine nefericirea. Dragostea absoluta nu e facuta pentru noi, muritorii. Avem insa uneori norocul de a gusta din ea numai pentru o clipa...Si ajunge pentru o viata intreaga...Ce ne-am putea dori mai mult de atat?.. Se mai spune si ca dureaza o vesnicie... Insa dragostea de fapt dureaza exact atat cat trebuie... si greseala pe care o facem este tocmai ca incercam sa masuram dragostea... Incercam sa o masuram intr-o dimensiunea temporala. Vrem mereu sa spunem: a durat un 1 an, 2, 3… cand de fapt unitatea de masura este gresita... Dragostea trebuie masurata in intesitate si abia apoi temporal... Traim iubirea, o simtim, o dorim, o cautam, o visam si ne-o imaginam asa cum am sperat intotdeauna ca va fi. Cu toate astea nu ne putem abtine sa nu o si analizam. Paradoxal sau nu, sta in firea fiecaruia dintre noi sa ne agatam de intrebari, interminabile „de ce-uri” si jumatati de raspunsuri tocmai din nevoia acuta de certitudini. Si tocmai cand incepe sirul interogatiilor apare inevitabil si reversul medaliei... punem in ecuatii si paranteze chiar si cel mai putin rational si logic sentiment din lume...iubirea... Iubirea infinita, eterna si neschimbatoare. Ei bine, tocmai asta e... un univers perfect lasat in grija unor oameni care prin natura lor sunt meniti sa evolueze (bine sau rau) in timp, tragand dupa ei tot ceea ce le apartine. Si de aici iubirea incepe sa prinda forme: iubirea „lui”, iubirea prieteneasca, iubirea obsesiva, cea apatica, iubirea „din obisnuinta”, cea monotona sau... iubirea pentru care merita sa sacrifici ani si ani de sperante si iluzii...Iubirea dureaza deci... atat cat vom stii sa o intelegem... Poate sa ramana acolo intr-un colt al sufletului si sa o simtim zvacnind in fiecare zi, in amintirea unui „candva” ...sau poate sa aiba intelesuri noi secunda dupa secunda... Iubirea e in fond atemporala si nu tine decat atat cat ne va da un motiv sa visam mai departe...