Fara sa stii cine sunt, citeste-mi in vorbe, citeste-mi in gand... fara sa stii ca exist, gandeste-te la mine ca la o fiinta ce nu va fi a nimanui, ca la o stea ce se va stinge inainte ca tu sa ajungi la ea...



Numai Dumnezeu are privilegiul de a ne abandona... Oamenii nu pot decat sa ne intoarca spatele...







vineri, 24 aprilie 2015

Nu m-a iubit niciodata....

          Nu m-a iubit niciodată. Am știut-o întotdeauna, nu am recunoscut-o niciodată... Nu m-a iubit niciodată. I-am dat tot, până la ultimul fior al inimii și el a primit tot, firesc, ca și cum fiecare răsuflare de-a mea i se cuvenea de drept, ca și cum fiecare zbor al sufletului i se datora, ca și cum fiecare zâmbet mi-era creionat de mâna lui dibace, ca și cum pașii mei mergeau strict pe urmele presărate de gândurile lui...
        Nu m-a iubit niciodată. Dar eu am ars într-un foc al iubirii nestăvilite, o iubire încrâncenată, care m-a frânt în mii de bucățele, pierzându-mă în resturile cenușii unui foc ce-a ars întinzându-și limbile lacome și înghițind haotic fiecare colțișor al unui suflet vitregit de iubire, însetat până la epuizare de dor de viață.
            Nu m-a iubit niciodată. Și-am primit fiecare fărămitură de sentiment ca pe o mană cerească, fiecare licăr din privire și fiecare vorbă caldă ca pe-o hrană ce-mi umplea ființa cu divinitate și-am simțit, sorbind cu nesaț mereu acei ultimi stropi rămași pe fundul cupei plinătății vieții, plătiți cu lacrimi fierbinți și valuri de tristețe, că trăiesc murind....
        Nu m-a iubit niciodată. Încovoiată și-n același timp înălțată de-acel te iubesc crestat adânc în inimă, crezând că zbor am coborât toate treptele voluptății ființei și-am întâlnit întunericul lumii ce m-aștepta cu brațele pierzaniei larg deschise, vroindu-mă cu totul, și-am zis da nimicului și urlând în mine, n-am mai crezut.
          Nu m-a iubit niciodată. Țepi aricești au crescut și-au făcut zid în jurul sufletului, însângerându-l la fiecare gest de împotrivire, izolându-l într-o tăcere neagră, înghețată de tristețe, aruncându-l în temnița netrăirii, acolo unde iubirea a fost nevoită să-și plece capul, să-și sugrume-n piept zvârcolirile și neacceptările, rodind doar a amărăciune.
         Nu m-a iubit niciodată. Balansul între ură și iubire și-a înfipt ghearele voluptoase-n urma de judecată rămasă vie și horă nebună-au jucat deasupra sufletului beat de netrăire, frânt sub povara neîmplinirii, obosit, dornic de-a aluneca-n jos pe treptele inutilității existenței, înflorind resentimente aparent tăcute, scrijelite cu lacrimi de sânge-n interiorul ființei...
          Nu m-a iubit niciodată... Și l-am iubit așa cum Dumnezeu a iubit lumea pe care el însuși a făcut-o, crezând în miracolul propriei creații și pe-altarul iubirii am jertfit fiecare umbră de sentiment ce se năștea dintr-un preaplin al sufletului, dându-mă pe mine toată chemării tot mai piedută a unei iubiri ce nu s-a vrut împlinită.
       Nu m-a iubit niciodată. Dar am stat în fața lui dezgolită de toate umbrele nesiguranțelor, cu ochii scăldați în lacrimile unei lumini vii, arzătoare, cu buzele-ncleștate-ntr-un sărut al vâlvătăii ce-mi pârjolea nemilos ființa, secătuindu-mă, dornică-n orice clipă de-a-mi vinde sufletul pentr-un strop de furată fericire.
          Nu m-a iubit niciodată... Și mâinile lui ce-mi desenau pe trup dans de tandrețe, șoaptele ce mi se scurgeau în trup a dulce otravă, îmbrățișările ce mă-nlănțuiau într-o căutată captivitate, apropierile năucitoare ce-mi nășteau în sufletul dorințe de-ncleștare-a timpului în moarte, mi-erau, toate, păgân, dorit stăpân.
          Nu m-a iubit niciodată!!! Dar eu am iubit cât pentru doi, cât pentru omenirea toată, am iubit până am consumat toată iubirea de care eram capabilă, epuizându-mă, am iubit dând tot, uitându-mă, pierzându-mă, am iubit arzând, reclamând și renunțând, am iubit pășind prin iadul înfierat al sentimentelor neîmpărtășite...
         Nu m-a iubit niciodată... Cu pumnii încleștați a neputință, cu furia uraganului emoțiilor reprimate zvârcolindu-mi-se-n suflet, cu brațele realității ce se-ncleștau nemilos împrejuru-mi, am tăcut în mine și-am ferecat cu lacătele invizibile și grele ale aparentei nepăsări fiecare fior, fiecare zvâcnire de sentiment, prefăcându-mă a uita.
            Nu m-a iubit niciodată....... Și am știut întotdeauna și n-o voi recunoaște niciodată. Dacă aș ajunge să recunosc ar însemna că fiecare lacrimă care mi-a lăsat urme sângerânde în inimă, fiecare dor care a săpat cute în ființa mea, marcându-mă pentru totdeauna, fiecare zbor și fiecare afundare, toate, au fost inutile!!!
             Nu m-a iubit niciodată! Și am să știu întotdeauna și nu voi recunoaște niciodată...

Sunt momente.....

Sunt momente când ascunzi în spatele unui zâmbet toate lacrimile pe care ochii tăi vor să le plângă. Ascunzi în buze toată durerea, încordând colțurile și obligându-le să rămână ridicate într-un zâmbet. Faci asta pentru a nu fi nevoit să te explici sau să-ți așezi încă o dată sufletul pe tavă. Pentru că vulturii planează deasupra ta, iar tu ești prea obosit ca să te mai lupți cu ei.
Dar sunt și momente când renunți să te mai prefaci. Și-atunci îți ștergi zâmbetul tâmp și fals de pe chip și îți lași lacrimile să o ia la fugă până la bărbie. Iar ele se adună acolo și se îmbrățișează pe bărbia ta. Și printre sughițuri de plâns începi să-ți scoți din suflet ce te macină. Și nu te mai simți nici rușinat, nici amenințat. Pentru că simți nevoia de a-ți relaxa buzele încordate pentru a te destăinui. Renunți la paranteza rotundă care seamănă cu un zâmbet și o închizi între lacrimi. E mai bine. Parcă sufletul devine mai ușor chiar dacă problema e tot acolo, chiar dacă încă nu i-ai găsit rezolvarea. Și parcă nu-ți mai pasă nici de toate judecățile care vor urma. Până la urmă, cine naiba sunt ei ca să te judece?
Oamenii și-au scris, și-au cântat și și-au jucat lacrimile. Și-au învins teama că cineva îi privește chiorâș și așteaptă să-i atace. S-au pus pe ei pe primul loc și au renunțat să-și mai facă griji pentru alții. Și lacrimile s-au topit pe obraz dând naștere la zâmbete deloc forțate. Pentru că înainte de zâmbete curate, toți oamenii își spală chipul și buzele cu lacrimi.