Cred in suflete pereche si cred ca nimic nu e intamplator!... Cred in iubire fara de sfarsit si sper ca nu sunt singura. Din pacate, nu mai sunt convinsa ca sufletele pereche pot trai unul langa altul...Sunt incredintata ca jumatatile pot trai fiecare o minunata si pasionala poveste de dragoste, ca pot simti acea iubire pe care o porti cu tine si dincolo de moarte si pot atinge culmile fericirii... Insa nu prea mult timp... Nu suntem croiti astfel incat sa facem fata fericirii absolute... Suntem oameni si nu stim sa ne bucuram de placere decat daca stim ca in urma ei vine nefericirea. Dragostea absoluta nu e facuta pentru noi, muritorii. Avem insa uneori norocul de a gusta din ea numai pentru o clipa...Si ajunge pentru o viata intreaga...Ce ne-am putea dori mai mult de atat?.. Se mai spune si ca dureaza o vesnicie... Insa dragostea de fapt dureaza exact atat cat trebuie... si greseala pe care o facem este tocmai ca incercam sa masuram dragostea... Incercam sa o masuram intr-o dimensiunea temporala. Vrem mereu sa spunem: a durat un 1 an, 2, 3… cand de fapt unitatea de masura este gresita... Dragostea trebuie masurata in intesitate si abia apoi temporal... Traim iubirea, o simtim, o dorim, o cautam, o visam si ne-o imaginam asa cum am sperat intotdeauna ca va fi. Cu toate astea nu ne putem abtine sa nu o si analizam. Paradoxal sau nu, sta in firea fiecaruia dintre noi sa ne agatam de intrebari, interminabile „de ce-uri” si jumatati de raspunsuri tocmai din nevoia acuta de certitudini. Si tocmai cand incepe sirul interogatiilor apare inevitabil si reversul medaliei... punem in ecuatii si paranteze chiar si cel mai putin rational si logic sentiment din lume...iubirea... Iubirea infinita, eterna si neschimbatoare. Ei bine, tocmai asta e... un univers perfect lasat in grija unor oameni care prin natura lor sunt meniti sa evolueze (bine sau rau) in timp, tragand dupa ei tot ceea ce le apartine. Si de aici iubirea incepe sa prinda forme: iubirea „lui”, iubirea prieteneasca, iubirea obsesiva, cea apatica, iubirea „din obisnuinta”, cea monotona sau... iubirea pentru care merita sa sacrifici ani si ani de sperante si iluzii...Iubirea dureaza deci... atat cat vom stii sa o intelegem... Poate sa ramana acolo intr-un colt al sufletului si sa o simtim zvacnind in fiecare zi, in amintirea unui „candva” ...sau poate sa aiba intelesuri noi secunda dupa secunda... Iubirea e in fond atemporala si nu tine decat atat cat ne va da un motiv sa visam mai departe...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu