Sa pierzi iubirea.....

Si acum, plecati !…vreau sa raman singura,

Cu melancolia...si sa zbor spre Cerul lui…

Nu am intrebat niciodata cine erai… de ce m-ai ales pe mine?..

Eu, care pana ieri… credeam ca esti un Rege...

Sa pierzi dragostea!...cand se lasa seara…

Cand parul se coloreaza cu un pic de argint…

Risti sa inebunesti!...iti poate exploda inima…

Sa pierzi femeie!...si sa iti doresti sa mori…

Lasa-ma sa urlu…sa reneg Cerul…

Sa arunc cu pietre in toate visele, care inca mai zboara…

Am sa le fac sa cada, unul dupa altul…

Voi rupe aripile destinului, si te voi avea aproape!

Oricum…oricum, te inteleg…si recunosc ca greseam,

Eram de acord cu alegerile tale…cine stie ce doream?

Si acum, ce ramane…din tot timpul impreuna?

O femeie prea singura…care inca te iubeste…

Sa pierzi dragostea…cand se lasa seara…

Cand pe chip, a mai aparut un rid care nu era…

Incerci sa gandesti…sa faci pe indiferenta…

Pana cand iti dai seama, ca nu ai folosit la nimic…

Si ai vrea sa urli…sa acoperi Cerul…

Sa te dai de o mie de ori cu capul de pereti…

Sa respiri puternic perina lui…

Sa spui: ”e doar vina destinului…ca nu te am aproape!”

Sa pierzi dragostea!...blestemata seara…

Care strange esecurile unei vieti imaginare…

Te gandesti ca maine e o noua zi…

Dar repeti: “nu!..nu ma asteptam!...nu ma asteptam!...

Sa arunci cu pietre in toate visele, care inca mai zboara!...

Am sa le fac sa cada, unul dupa altul…

Voi rupe aripile destinului…si am sa te am aproape!...

De ce?...

De ce...m-ai lasat sa zambesc?... sa fiu fericita... m-ai lasat sa-mi creasca aripi, sa zbor putin cate putin?... apoi mi-ai smuls aripile si ai strigat la mine: "Tu nu ai voie sa zbori!"?...De ce?

Imi pare rau...

Imi pare rau ca am crezut mai mult in oameni decat in zei…ca am tacut cand mai aveam atatea de spus, asa cum am spus prea multe atunci cand ar fi trebuit sa tac…ca am platit cu lacrimi dreptul la zambet, fara sa stiu ca plansul, ranile, renuntarea aduc doar amintiri de care vrei sa uiti... si ca uitarea nu vine intotdeauna la timp!..Imi pare nespus de rau ca n-am putut iubi oameni care m-au ridicat inalt in gandurile lor, ca n-am putut sa nu iubesc oameni straini de orice gand frumos cu mine…ca am incercat sa ma mint, ca am indraznit sa ma mint, ca am reusit sa ma mint…pentru ca, dupa aceea, nu am mai apucat...indraznit …reusit...sa-mi spun adevarul! Imi pare rau ca m-am inchis in casa si m-am inchis in mine…ca nu stiu sa ma despart, ca nu pot zambi amintirilor frumoase cu omul drag pierdut…pentru ca ma dor, pentru ca ma invata sa strang din dinti si sa ii cer socoteala unui Dumnezeu egoist care vrea sa ne invete cu pierderile, desi EL insusi nu a pierdut niciodata nimic!..Imi pare rau ca nu am curajul sa imi adun in cuvintele, recunostinta, astfel incat oamenii carorara le sunt recunoscatoare sa stie cat de mult ii pretuiesc, cat de mult le multumesc si cat de mult...imi amintesc!..Imi pare cel mai rau ca nu am invatat intelepciunea cumpatarii, ca ma infurii pe viata tocmai in fata oamenilor pe care ii iubesc cel mai mult, cei in fata carora ar trebui mereu sa ma inclin: fiul meu, tata, mama, sora mea…Imi pare rau, ca sunt oameni carora nu le pare niciodata rau, ca prea putini auzim, ascultam, intelegem parerile de rau, semnificatia cuvantului "sufletul meu"...si ca parerile de rau se pare ca nu ajuta la nimic...

Ne-om intalni in Cer.......

Singura data cand am iubit...el nu era acolo...

Desi suntem frumosi si buni, iubirea noastra-i un blestem, Se-nfrunta-n cer zeii strabuni, o zi de liniste n-avem. Sa pleci desculta, mandro-n cer, s-ajungi la zeii rai si cruzi ! Nu vezi sperantele cum pier, nu vezi, iubito, si n-auzi ? Iubire, lacrima de stea, nu vezi sperantele cum pier ? Cum scade viata mea si-a ta ? Se-nfrunta zeii nostri-n cer ! Sa strigi, iubito, sa te-aud, ca viata noastra-i in dureri, Ca sub destinul rau si crud n-avem sperante de-nvieri, N-avem nici vreme sa iubim, nu vezi sperantele cum pier, Cum inseram si asfintim ? Ne-om intalni, iubito-n cer !

Pana si ingerul meu pazitor sta si priveste neputincios...

Imi vine sa strig, sa spun cu voce tare... e prea mult!.. Prea multa inghesuiala, prea multa fuga inutila, prea multe eforturi, prea multa singuratate, prea multa indiferenta, prea multa slabiciune… Prea mult pentru mine! Intre o amorteala fizica si un disconfort general, intre gandurile triste si ochii incetosati, se leaga o forma de deprimare, care stiu de unde provine de fapt... Mi-e inima sfasiata, iar vantul sufla prin crapaturile ei…Mi-e sufletul pustiu si simt cum ploaia cade, distrugand si ultimul coltisor… Imi sunt noptile zile si zilele singure, si numar fiecare stea, fiecare clipa... Am ochii un ocean de lacrimi iar pe obraji imi curg fluvii imense… Am visele identice si visul mi-e ca o ruga... Am sperantele obosite... am avut vise... dar mai presus de toate am sentimente si ele imi apartin… Am in minte ochii tai, imi suna in creier vocea ta, dar cel mai dureros este ca... nu am inima ta...Totul e intr-o liniste apasatoare. Astazi mi se pare ciudat gustul ei…Dincolo de clipirea ochilor, universul e altfel decat gandurile triste adunate in mine, decat lacrimile pierdute pe chipul meu, altfel decat incercarea de a scrijeli pe inima mereu... Mi-am strans gandurile sub pleoape atat de tare si am simtit ca se poate ajunge dincolo de nori, cu un dor imens, fara sa stiu de ce, de unde, de cand...Vise ce s-au cufundat in abisuri…Deschizand ochii, am dat de singuratate si golul din suflet... Oricat as incerca sa ma ascund de singuratate, de tristete…ea tot ma gaseste… M-am amagit singura... am crezut ca nu o sa mai fie, ca nu o sa mai existe... dar e mereu acolo, cred ca face parte din mine... Poate ar trebui sa invat sa traiesc cu ea asa cum este. E o durere teribila, mai ales acum... Ma sfasie pe dinauntru... Este ca o mare linistita intr-o zi senina... totul pare calm dar in adancuri e cea mai teribila furtuna care s-ar fi putut vedea vreodata... Urasc starea asta... ma simt atat de singura...Doar eu si durerea asta care pare ca nu mai are sfarsit... si Dumnezeu, care parca imi spune ca inca nu mi-am invatat lectia!... Azi, durerea e de nesuportat!... Pana si ingerul meu pazitor sta si priveste neputincios!... Exista mereu acea umbra…care plange...

Totusi cineva mi-a spus…

Se spune ca vietile noastre nu valoreaza mare lucru... ele trec intr-o secunda asa cum se ofilesc trandafirii... Se spune ca timpul care se scurge este un hot...ca isi face haine din tristetile noastre...Se spune ca destinul rade de noi, ca nu ne da nimic, desi ne promite tot... Se pare ca fericirea e la indemana oricui, si cand intindem mana ne regasim tristi... Totusi cineva mi-a spus...ca tu ma iubesti?... Este cineva care mi-a spus ca totusi ma iubesti... Sa fie oare posibil?... Dar cine oare mi-a spus ca tu ma iubesti?... Nu-mi mai amintesc, era noaptea tarziu...inca ii mai aud vocea, dar nu imi amintesc trasaturile... "Te iubeste, e secret... nu-i spune ca ti-am zis!"...Vezi, cineva mi-a spus ca...tu ma iubesti... chiar mi s-a spus ca tu ma iubesti...Totusi CINEVA mi-a spus!...A fost un Inger?... sau chiar tu?... mi-ai spus ca ma iubesti?...

Te strig... te chem…

Te strig, te chem… vreau sa-ti privesc ochii stralucitori... pentru ca asa simt ca imi va fi mai bine... Vreau sa-ti simt inima langa inima mea… Vreau ploaia mea curata… apa din fantana de suflet... apa de cuvinte ce imbraca iubirea lumii... si mai ales, iubirea noastra... Vreau sa ne ridicam spre stele si de-acolo sa colindam printre ele, cu sufletele pline, eu de-al tau si tu de-al meu… Vreau sa-ti simt fericirea, sa fiu pentru o clipa zeita, sa-mi inabusi cu un sarut suspinul, sa ma ascunzi in palma ta si noaptea mea sa se sparga in luceferi de zi, iar ochii tai, sa-i simt mirati de propria mea uimire… Am nevoie si ziua de lumina lor... din zi ii cunosc, din noapte nu tin minte decat un licar... Tu m-ai invatat cu iubire... sa uit atatea…sa cred atatea…Avem timp prea putin... Ne uneste-o iubire? ne desparte un destin?... Te strig... te chem... ca sa-mi fii aproape, tarziu in noapte, cand mii de fulgere despica norii…Vreau sa fii langa mine, sa-mi alungi nelinistea... Te strig... te chem... iti soptesc numele, strangand din pumni... numarand tunete in gand… Te chem sa ma tii in brate, sa-mi alungi intunericul, sa-mi alungi spaima de furtuni… Numai tu sa ma alini, sa-mi razbuni noptile in care mi-am cantat povesti de iubire…Vreau sa ma tii de mana... asa voi sti ca nu ma vei pierde... ca nu ma voi rataci... vreau sa-ti mangai sufletul... asa voi sti ca nu vei mai pleca de langa mine… As vrea sa fim numai noi doi, nascuti din ploi... Sa ramanem noi, cei ce am stiut pe ce drum sa pornim... si mai ales alaturi de cine sa-l parcurgem... sa fim doua picaturi de ploaie... intr-o lacrima de iubire... Te chem, sa-ti mangai chipul cu privirea, iar in ochii tai limpezi sa incerc sa descopar lumea din interiorul tau... Te chem sa-ti simt bataile inimii si as vrea ca adierea rasuflarii tale s-o am aproape de mine... As vrea sa-ti aud glasul, sa-ti vad zambetul, sa simt o calda traire din care sa nu vreau sa mai ies niciodata... Te chem sa-ti simt sufletul aproape si as vrea sa-l privesc infiorat de sarutarile mele, sa te strang in brate si sa te sarut pana cand din unirea noastra sa nu se deosebeasca... cine esti tu si cine sunt eu... Gandul meu se indreapta spre un loc necunoscut, luminat de un luceafar ce nu-si cunoaste soarta… Te simt aproape, tot mai aproape, dar tot mai sus te inalti, cu aripi de dragoste si dor, iar eu raman cu o speranta...ca vei veni… As vrea sa te simt in brate, dar un vis ne desparte… Un mic zgomot, o rasuflare calda, emotii... si o mana care ma atinge… Tresar...esti tu! O dorinta ne-mplinita, o sete care ucide, o adiere, ma cuprinde… Un alt decor in care tu esti singurul meu univers…Traim intr-o lume care nu intelege, care ridica din umeri, priveste intrebatoare, cu nedumerire sau indiferenta, cu admiratie sau dispret... intr-o lume prea grabita, in care zambetul, bunatatea, intelegerea, iubirea sincera, sunt tot mai rar intalnite… Te chem si te vreau langa mine, azi mai mult ca ieri, pentru ca langa tine, viata mi se pare o vesnica primavara, un cantec de bucurie, cu zile senine si nopti minunate... si vreau sa mi se para mai buna si mai frumoasa... iar lumea in care traim va trebui sa inteleaga ca indiferenta si nedumerirea nu-si au locul aici... Simt o atingere...imi mangai fata, vreau sa ma lipesc de pieptul tau si tresar…Te chem sa-ti ating inima cu adierea calda a iubirii care traieste in inima mea, sa-ti umplu sufletul de frumusetea gandurilor mele, sa te iubesc, caci mi-e dor de iubirea ta, iar scanteia apropierii ce aduce lumina dragostei... e scanteia ce s-a stins in lumina noptii si care reapare in toata splendoarea ei pentru a exprima ceea ce cuvintele nu pot…

Poti?...

Am nevoie de tine... Poti fi aici? Imi poti fi aproape?... Nu doar acum si nu doar din vorbe... Am nevoie de tine pentru totdeauna! Mi-e atat de greu sa o spun cuiva, dar mi-e atat de usor sa ti-o spun tie, pentru ca esti sufletul meu si pentru ca te iubesc... Dar tu? Tu poti sa ma ajuti?... Imi poti sta alaturi cand in suflet mi-e furtuna si cand nimic din ceea ce stiam atat de bine nu mai poate avea vreun sens? Ma poti ajuta sa zbor atunci cand norii si vantul puternic imi rup aripile?... Mi le poti imprumuta pe ale tale?... Ma poti asculta, iar atunci cand nici eu nu mai inteleg nimic, poti incerca macar sa gasesti o cale sa nu ma scufund si sa nu ma inec de tot? Poti, macar uneori, sa taci si sa nu ma judeci?... Nici sa imi dai dreptate, doar sa taci... Poti sa ma ierti daca gresesc?... Poti sa ma asculti chiar si atunci cand tac?.. Poti sa-mi citesti in ochi?.. Poti sa ma vrei chiar si atunci cand nici eu nu ma vreau? Vei sti sa ma iubesti, atunci cand toti ma urasc?.. Poti sa ma privesti in ochi si sa imi spui doar ca ai incredere in mine atunci cand eu uit sa mai sper? Poti, sufletul meu drag, sa imi intinzi o mana, atunci cand eu, cu disperare, o intind spre tine pe-a mea?... Poti sa imi fi alaturi cand nu mai stiu sa rad?... Poti sa plangi cu lacrimile mele atunci cand ochii mei sunt secati de atata tristete?.. Poti sa te uiti la mine cand zambesc si sa te bucuri?... Nu pentru tine, ci pentru ca eu sunt fericita... Ai stii sa mergi cu mine pe un drum pustiu si sa nu iti fie frica?... Poti sa ma faci sa simt ca langa tine e mereu acasa?.. Poti sa te opresti din drumul tau din fiecare zi doar ca sa ma intrebi ce mai fac?.. Atat... ce mai fac? Cum ma mai simt?.. Poti sa lasi deoparte totul pentru a-mi culege cioburile inimii si a le lipi la loc?.. Ai stii sa bei cu mine cea mai perfecta cafea intr-o dimineata deloc perfecta?.. Spune-mi, te rog, ai putea sa faci toate astea?.. Pentru ca am nevoie de un suflet care nu uita sa imi fie aproape mereu... care sa nu ezite, care sa stie sa taie corect, dintr-o singura miscare si care sa stie ca alegerile lui au efect si pentru mine, si care sa nu ma uite pentru o ea oarecare cand eu ma sting putin cate putin, care sa nu isi aminteasca de mine doar joia sau care sa ma iubeasca doar duminica de la ora 8 seara... Am nevoie de tine... Tu?.. Poti fi aici?...poti sa faci toate astea?...Stii de ce te intreb?...pentru ca eu pot....eu te iubesc...si pot sa fac toate astea, fara sa mi se para prea mult sau prea greu....

Undeva intre zi si noapte...in spatiul de dincolo de nicaieri...

Mi-as fi dorit sa fiu un rau, o stea pe cerul tau albastru sau un cantec de copil ce il auzi in noaptea trista... Mi-as fi dorit sa fiu vantul, sa intorc foaia in care scrie ca in lume nu-i fericire, ca viata e un vis... Mi-as fi dorit sa ma vezi adesea in oglinda sufletului tau, sa apar in visul vietii tale... Mi-as fi dorit sa fiu durerea din pieptul tau ce uneori te apasa... Mi-as fi dorit sa fiu inima ranita ce tresare la intristarea ta... Sa-ti sarut ochii tai frumosi si uneori tristi... Sa fiu lumina din viata ta, sa te iubesc, sa te sarut, sa te ador. Sa nu plec… sa ratacesc in noapte, in noaptea cea cumplita... Mi-as fi dorit ca durerea ta sa ma faca sa traiesc... Sa fiu ochii tai cu amintiri neclare, acele inchipuiri ce ma patrund... Mi-as fi dorit sa fiu mana calda ce se intalneste cu mana ta... Sa fiu clopotul ce plange cu al lui clinchet cristalin. Sa fiu inima cu toate simtirile si framantarile ei, sufletul, ce atatea sperante si visuri a pastrat... Sa fiu raspunsul tau pe care in zadar l-am asteptat... Sa citesc de pe chipul tau semne ce tu niciodata nu le-ai scris... Nici nu mai stiu de cand sunt aici, parca de o viata... Cine stie cat va mai dura… Poate ca inca o viata... Viata…un cuvant despre care nu indraznim sa spunem prea multe, sa spunem ce gandim si cum o simtim, sau daca incercam, nu ne este permis, mai ales atunci cand o legam de moarte, desi orice viata sfarseste prin a muri... De ce atunci, cand n-o mai suportam si am vrea sa punem punct si sa plecam din ea, se spune ca suntem lasi?... Nu dam oare dovada mai mare de lasitate, suportand chinul si umilinta la care ne supune, neavand curajul s-o parasim?... Am o dorinta nebuna de a evada din timpul si spatiul in care ma aflu... vreau sa renunt la tot si sa ies din viata, din absurda nebunie fara rost... vad numai suflete disperate, schimonosite, chinuite, ascunse in spatele aceluiasi zambet trist, incercand sa intre si sa reziste in nebunia celor cinci litere: viata!... Suntem eroii unui joc abandonat de un copil, ce intre timp s-a plictisit sau poate chiar a innebunit, lasandu-ne la voia intamplarii… nefericita intamplare…viata!!!

Si cata nevoie avem unul de altul...

Sunt momente in viata noastra cand avem nevoie unul de altul...si le risipim invocand mii de scuze...si alergam in neant sau in intuneric, rascolind ceea ce de fapt e atat de bine stiut… Lumina noastra sufleteasca e eclipsata in zadar de omenescul: asa am crezut...asa am vazut...asa am visat… Regasirea fortelor interioare si puterea de a face cale libera si luminoasa in drumul nostru, nu poate fi decat iubirea noastra atat cat putem noi sa o simtim...si cat de dulce este ea sufletului… Numai puterea de a ne urma sentimentele, ne ajuta sa ne eliberam sufletul…Uneori ratacirile noastre au izvor dincolo de realitate, dar trairea, simtirea lor profunda, ne da forta reala...de a simti viata dincolo de aparentele ei…Ma inunda uneori lacrimi de tristete, cand privesc trecerea noastra ca niste naluci, prin lumea asta unde nu se poate masura nimic si de unde nu se poate astepta nimic… Sa privesti numai cu sufletul totul, e o nebunie, o sfidare a ceea ce este...sa privesti cu speranta, pare intoarcere in timp... Si cata nevoie avem unul de altul!... Sa te intreb, sa ma intrebi, sa te ascult, sa ma asculti, sa te aprob sau nu, sa te invidiez sau sa te ocrotesc, sa te iubesc sa ma iubesti…Cata durere putem aduna fara sa stim ca dincolo de toate si de tot, e numai o viata… Si vreau sa simt curat si sincer inima ta, citind uneori printre trairile mele, fara sa interpretez gresit ce simti tu si cum gandesti...Iti multumesc mult ca existi...si as vrea sa fiu si eu o particica din visele tale…Sa visam impreuna...ce dor ascuns ne leaga...!

Teorie...

Daca una din "jumatatile" ce alcatuiesc cuplul stagneaza, relatia e compromisa si se va termina mai devreme sau mai tarziu... Si, de obicei, cel care stagneaza, o face pentru a deveni celalalt. Se intereseaza mai mult de cel iubit, de ceea ce il face pe acesta fericit, de cum il poate pastra cu orice pret si uita de sine, uita sa fie un individ de sine statator, care are nevoi si dorinte proprii. Se transforma, astfel, intr-o persoana vulnerabila…Dar exista o diferenta intre a veni in intampinarea dorintelor iubitului si a te confunda cu el. Va veni un moment in care nu vei mai sti cine esti si va incepe sa doara… Doare lipsa unei vieti proprii, pe care tu o interpretezi ca lipsa de atentie din partea celuilalt, pentru ca el are o viata a lui, iar tu astepti ca si el sa traiasca pentru tine si prin tine. In acest caz, relatia nu merge, fie pentru ca tu nu mai suporti durerea pe care ti-o provoci singura, fara sa-ti dai seama, fie pentru ca partenerul se va satura sa te vada mereu trista si nemultumita si isi va dori pe cineva cu mai multa personalitate... Atunci e si mai dureros sa vezi ca, desi te-ai anulat pe tine, crezand ca, astfel il multumesti pe celalalt, n-a fost de ajuns. Ti se pare nedrept, ca tu ai dat tot ce puteai da, te-ai dat pe tine, te simti secata, simti ca nu mai ai nimic de oferit, apoi incepi sa crezi ca nu insemni nimic, sau ca nimic din ce faci nu e bine…E nevoie de foarte multa incredere in fortele proprii, pentru a depasi momentul asta. Mai rau e ca increderea asta trebuie sa ti-o oferi tu, pentru ca, daca o iei de la altii, vei avea mereu nevoie de confirmari pentru a-ti sti valoarea. Iar atunci cand nu le vei avea, cand cei care iti confirmau ceea ce tu singura ar fi trebuit sa stii, nu mai sunt langa tine, vei ajunge din nou sa nu mai stii cine esti. In cazul asta, nu esti pregatita pentru o relatie, pentru ca o incepi cu gandul ca partenerul te va completa, dar uiti ca tu trebuie sa fii deja completa...Si observ ca stau foarte bine la teorie...cu practica e mai greu...

Dincolo de cuvinte...

Ma simt calcata in picioare...strivita in jocuri de cuvinte...imi simt durerea neincrederii pe care ingerii mi-o arunca in fata...imi simt sufletul pustiit de atata neputinta...de atata plangere intre ceea ce-a fost si ceea ce este! Nu-mi gasesc linistea dupa care tanjesc atata...nu-mi mai gasesc iertarea printre lacrimi de-o zi...printre lacrimi de-o noapte. Le caut in mine, le caut aproape de oricine, le caut acolo unde mi le-as dori...in inima ce bate...in sufletul ce simte!... Dincolo de cuvinte, de zambete si gesturi, se nasc faptele noastre. In final, ele conteaza cel mai mult...Nu frumusetea cuvintelor, nu puterea sentimentelor, ci faptele... Ele definesc fiinta, omul din tine... Identitatea personala pare mai greu de creionat decat credem. Puterea si vulnerabilitatea se imbina intr-o armonie infricosatoare in viata noastra!....Cat de usor este sa te agati de oamenii din jurul tau, sa depinzi de cei din jur... Dar dupa ce deschizi ochii, dupa ce termini de citit basmul vietii tale, observi cat de singur esti. Nu te ai decat pe tine si faptele tale... Cuvintele prind aripi, isi iau zborul, atat de usor, ca si cum nu ar fi existat...Firea mea dramatica le duce la extrema pe toate, fie una pozitiva, fie una negativa... Ma ascund in spatele unui zambet, a unui freamat de optimism, a unei picaturi de putere... Ma mint ca dansez in pasii melodiei, dar de fapt ma impiedic si uit mereu pasii! Cineva imi zicea sa nu mai fiu asa dependenta...Poate ca m-am nascut cand nu trebuia, poate ca inca apreciez oamenii si tin la ei...Poate ca sunt prea extrovertita, impulsiva, imatura, dar inlauntrul meu zace un om mai puternic decat multi alti oameni ce, la prima vedere, par de piatra!!... Prefer sa imi vedeti vulnerabilitatea prin ochii lacrimand, decat sa nu vedeti nimic printre privirile de sticla ce mi le-ar afisa puterea...Ca furtuna in pahar, ca pestele pe uscat, ma agitam si eu, sperand ca voi gasi linistea suflteasca pe care o caut cu atata disperare... Dar abia in seara asta mi-am dat seama, ca acea liniste pentru mine nu mai exista... A murit acum mult timp!!!.....

Cui ii pasa?...

Pentru ca imi este prea frica...scriu... Imi este prea frica de a gresi...prea frica de lucrurile ce se intorc impotriva mea...pentru ca stiu ca nimanui nu-i pasa cu adevarat... Acum, simt in mine plumb...si parca merg pe ace...si imi simt soaptele acoperite cu adeziv...si imi este atat de greu....si poate ca ar trebui sa tac, dar imi este prea dor de cuvinte care nu lovesc...de urechile ce doar asculta...si va inteleg pe toti atat de bine...si tac, pentru ca intotdeauna exista posibilitatea sa gresesc...In mine cuvintele mele nu se sfarama...in mine e loc pentru voi toti...in mine durerea voastra are ecou...si ma frangeti atat de tare incat imi zugravesc lumea din tristete si taceri infernale...si-mi este pasul bolnav de mersul vostru schiopatat...si stiu...ca nimanui nu-i pasa cu adevarat....

A doua femeie...

Am modelat cea de a doua femeie din sufletul meu, cea care acum traieste o poveste, innobilata de tandrete si iubire... Sunt fericita ca pot iubi asa, ca nu m-am inrait, ca nu am ucis in mine sufletul de copil… chiar daca mi s-a furat viata, ca sa invete altii sa traiasca, mi s-a furat iubirea ca sa se poata bucura de ea cine nu o merita, mi s-a furat sufletul si a fost imprastiat pe colinele viselor desarte, a iluziilor pustii... Mi sau furat gandurile si au scris povesti de dragoste cu ele... Mi-a ramas doar lacrima, mireasma dulce de viata chinuita... Iar visele mele minunate, mereu sunt prezentul altcuiva!...

El...

De departe barbat, de aproape copil, strangand tare la piept un secret inutil, un cuvant nerostit... o poveste nespusa... Oameni vin si se duc si de el se ciocnesc, pasari zboara piezis, telefoane-i vorbesc, noaptea n-are opt ore, ziua n-are sfarsit... De departe carunt, de-aproape obosit... poti sa nu-l lasi sa doarma, poti sa nu-i dai mancare... poti sa-i tai bucatele fiecare tigara... poti sa-i faci praf masina... banii poti sa-i arunci...

Ochii lui inca vor jucaria de-atunci!...

Exista un loc unde uitam...

Exista un loc unde uitam…S-ar putea sa aiba forma de Cer, sau de apa, sau de pamant…Nu-mi dau bine seama, dar stiu ca in fiecare seara, noi trecem prin acel loc, cu cate-un gand, cu cate ceva care ne este drag…Le lasam acolo si ne indepartam… sau le ardem, ca un chibrit, odata cu cea mai mare parte din viata noastra…O sa las totul undeva... acolo unde cerul saruta marea?...

Acum sunt aici... te iubesc, te ascult, te privesc, iti zambesc, iti vorbesc... dar voi pleca curand... si cred ca iti va fi dor de privirea mea, de ochii mei ce te priveau tandru... probabil, iti va lipsi zambetul meu timid, vei dori sa-mi auzi vocea, sa ma asculti soptind, plangand...iti vor lipsi mesajele mele ciudate de iubire, sufletul meu!... Acum sunt aici si tanjesc dupa atingerea ta delicata, dupa caldura ta, dupa zambetul tau superb, de care m-am indragostit ca o nebuna!... Inca, mai sunt aici... dar voi pleca curand... Ai sa ma cauti iubirea mea?... ai sa vrei sa-mi simti mana atingandu-te tandru?...ai sa-ti doresti sa ma strangi in bratele tale calde?... Acum sunt inca aici... si as da o infinitate de lacrimi pure si tot ce am mai bun... pentru o efemera clipa cu tine!... si inchid ochii... si ma mistuie clipa ...