Cât de mult ar trebui să iubești, ca să ierți trădarea?

Atât de mult vorbim despre dragoste... Despre fericire... Despre oameni îndrăgostiți și fericiți... Despre împlinirea alături de omul drag... Cei împliniți vor înțelege. Cei fericiți la fel. Nu vor înțelege cei care au iubit,  au trăit dragostea și au suferit în numele ei... Nu vor înțelege trădarea și jurămintele dinaintea ei. Să iubești și să nu fii iubit e una... Să iubești și să fii trădat e mult mai crunt... E mișelesc! Bărbați, femei, trădătorii în dragoste sunt la fel. Sunt goi... Imaginează-ți o femeie care și-a pierdut sensul vieții pentru că a crezut într-un om... Imaginează-ți un bărbat care refuză să mai iubească... Atât de mult vorbim despre dragoste... Și atât de puțin o trăi!
Cei care înșeală sau trădează pe omul lor nu pot fi înțeleși. Nici ascultați. Nu poți explica un gest făcut rațional pe niște temeiuri iraționale... nechibzuite. Nu poți spune azi da, iar mâine nu. Nu poți transforma dragostea într-o tablă de șah cu un rege fugărindu-se după două regine... Nu poți. Cum nu poți jura încredere pe viață și într-o zi, într-o singură zi, să arzi tot... Nu poți face asta nici la 20 și nici la 50. Nici fericit și nici înfuriat... Nici iubind și nici răzbunându-te... E o prostie scornită de cei slabi sau de cei înșelați la rândul lor. E un moft al unei lumi cu prea multe femei pentru unii și prea mulți bărbați pentru altele. Cu prea multă dragoste. Banal, dar unii cred că e prea multă dragoste pe metrul pătrat și poți să o împarți nu doar cu omul drag. Trădarea nu are argumente... Are un moment și un nume.
Nu trăda. Dacă suferi, pleacă, dar nu trăda. Dacă ai întrebări, întreabă. Dacă vezi că se clatină, susține. Nu fi naiv să crezi că se trece... Unii iartă, dar nu uită și e mai dureros să fii lângă cineva care te iubește cu lacrimi. Nu trăda o jumătate, o femeie, un bărbat iubit, un om. Nu trăda jumătatea din tine, poate cea mai frumoasă jumătate. Fii tare și recunoaște că nu merge. Și fii slab și recunoaște că nu mai iubești. Dar nu trăda. Nu înșela un om care ar fi gata să înșele și timpul pentru tine. Spune ce simți, niciodată nu transforma altă dragoste într-un secret. Riști?... Da, riști să luminezi viețile a cel puțin 3 oameni. Dar nu trăda... Și nu înșela. Luptă pentru omul tău, dacă crezi că este al tău. Lasă și luptă pentru alt om, dacă simți că nu mai simți nimic. Sau nu ai simțit nimic... Dar nu trăda.
Cât de mult ar trebui să iubești, ca să ierți trădarea? Cât de mult ar trebui să nu iubești, ca să trădezi?

Cică totul e mâinile noastre... Dar mâinile noastre în mâinile cui sunt?

Ne dorim să fim cu fiecare zi mai puternici, mai buni... Dar atunci când avem putere, nu-i așa că dorim să o împărțim cu cineva? Suntem gata să sacrificăm orice pentru a obține victorie, pentru a fi fericiți... Dar atunci când victoria e în mâinile noastre, nu-i așa că dorim să o împărțim cu cineva? Ne trăim tinerețea gonind după un rezultat, după merite și aplauze... Dar atunci când atingem acel rezultat, nu-i așa că dorim să-l împărțim cu cineva? Nu-i așa că am vrea să auzim încet, dar atât de familiar două palme ce vor bate cu căldură și-o voce ce va șopti dulce “mă mândresc cu tine, iubitule” sau “ești cea mai bună, iubito”... Indiferent ce nu am vrea, singuri nu vom putea duce nimic și nu ne vom putea bucura de nimic. Singuri suntem doar un pachet de laude, de realizări, de victorii sau înfrângeri. Suntem predestinați să găsim pe cineva ca să împărțim din tot... Din fericire... Din dragoste... Din tristețe... Din noi...
Cică totul e în sufletul nostru... Dar sufletul nu doare când rămânem singuri?.. Nu caută liniște alături de alt suflet?.. Nu încearcă să se umple de fericire, oferind și primind din ea? Dincolo de un suflet gol, e alt suflet gol... De la trăirea lor împreună, ambele se umplu cu liniște...
Cică totul e în mintea noastră. Dar mintea și gândul deopotrivă nu tânjesc după un nume de om, după niște amintiri, după o poveste de dragoste? Nu ne gândim oare la fericire doar dacă ne imaginăm alături de cineva? Indiferent cine este... Suntem liberi să gândim cum vrem și de asta ne gândim la omul nostru...
Cică totul e în mâinile noastre... Dar degetele nu caută alte degete? Nu vor să cuprindă un om fericit datorită nouă? Nu vor să spună printr-un gest adio și prin altul mai rămâi?.. Chiar dacă am avea sufletul plin de lumină, cugetul senin și în mâinile noastre ar sta o lume, tot am dori un lucru... Am vrea să împărțim și sufletul și gândurile și mâinile cu cineva... Am dori să știm că avem cu cine sta de vorbă, pe cine iubi, la cine ne gândi și pe cine îmbrățișa...
Cică totul e mâinile noastre. Dar mâinile noastre în mâinile cui sunt?

Nu m-a iubit niciodata....

          Nu m-a iubit niciodată. Am știut-o întotdeauna, nu am recunoscut-o niciodată... Nu m-a iubit niciodată. I-am dat tot, până la ultimul fior al inimii și el a primit tot, firesc, ca și cum fiecare răsuflare de-a mea i se cuvenea de drept, ca și cum fiecare zbor al sufletului i se datora, ca și cum fiecare zâmbet mi-era creionat de mâna lui dibace, ca și cum pașii mei mergeau strict pe urmele presărate de gândurile lui...
        Nu m-a iubit niciodată. Dar eu am ars într-un foc al iubirii nestăvilite, o iubire încrâncenată, care m-a frânt în mii de bucățele, pierzându-mă în resturile cenușii unui foc ce-a ars întinzându-și limbile lacome și înghițind haotic fiecare colțișor al unui suflet vitregit de iubire, însetat până la epuizare de dor de viață.
            Nu m-a iubit niciodată. Și-am primit fiecare fărămitură de sentiment ca pe o mană cerească, fiecare licăr din privire și fiecare vorbă caldă ca pe-o hrană ce-mi umplea ființa cu divinitate și-am simțit, sorbind cu nesaț mereu acei ultimi stropi rămași pe fundul cupei plinătății vieții, plătiți cu lacrimi fierbinți și valuri de tristețe, că trăiesc murind....
        Nu m-a iubit niciodată. Încovoiată și-n același timp înălțată de-acel te iubesc crestat adânc în inimă, crezând că zbor am coborât toate treptele voluptății ființei și-am întâlnit întunericul lumii ce m-aștepta cu brațele pierzaniei larg deschise, vroindu-mă cu totul, și-am zis da nimicului și urlând în mine, n-am mai crezut.
          Nu m-a iubit niciodată. Țepi aricești au crescut și-au făcut zid în jurul sufletului, însângerându-l la fiecare gest de împotrivire, izolându-l într-o tăcere neagră, înghețată de tristețe, aruncându-l în temnița netrăirii, acolo unde iubirea a fost nevoită să-și plece capul, să-și sugrume-n piept zvârcolirile și neacceptările, rodind doar a amărăciune.
         Nu m-a iubit niciodată. Balansul între ură și iubire și-a înfipt ghearele voluptoase-n urma de judecată rămasă vie și horă nebună-au jucat deasupra sufletului beat de netrăire, frânt sub povara neîmplinirii, obosit, dornic de-a aluneca-n jos pe treptele inutilității existenței, înflorind resentimente aparent tăcute, scrijelite cu lacrimi de sânge-n interiorul ființei...
          Nu m-a iubit niciodată... Și l-am iubit așa cum Dumnezeu a iubit lumea pe care el însuși a făcut-o, crezând în miracolul propriei creații și pe-altarul iubirii am jertfit fiecare umbră de sentiment ce se năștea dintr-un preaplin al sufletului, dându-mă pe mine toată chemării tot mai piedută a unei iubiri ce nu s-a vrut împlinită.
       Nu m-a iubit niciodată. Dar am stat în fața lui dezgolită de toate umbrele nesiguranțelor, cu ochii scăldați în lacrimile unei lumini vii, arzătoare, cu buzele-ncleștate-ntr-un sărut al vâlvătăii ce-mi pârjolea nemilos ființa, secătuindu-mă, dornică-n orice clipă de-a-mi vinde sufletul pentr-un strop de furată fericire.
          Nu m-a iubit niciodată... Și mâinile lui ce-mi desenau pe trup dans de tandrețe, șoaptele ce mi se scurgeau în trup a dulce otravă, îmbrățișările ce mă-nlănțuiau într-o căutată captivitate, apropierile năucitoare ce-mi nășteau în sufletul dorințe de-ncleștare-a timpului în moarte, mi-erau, toate, păgân, dorit stăpân.
          Nu m-a iubit niciodată!!! Dar eu am iubit cât pentru doi, cât pentru omenirea toată, am iubit până am consumat toată iubirea de care eram capabilă, epuizându-mă, am iubit dând tot, uitându-mă, pierzându-mă, am iubit arzând, reclamând și renunțând, am iubit pășind prin iadul înfierat al sentimentelor neîmpărtășite...
         Nu m-a iubit niciodată... Cu pumnii încleștați a neputință, cu furia uraganului emoțiilor reprimate zvârcolindu-mi-se-n suflet, cu brațele realității ce se-ncleștau nemilos împrejuru-mi, am tăcut în mine și-am ferecat cu lacătele invizibile și grele ale aparentei nepăsări fiecare fior, fiecare zvâcnire de sentiment, prefăcându-mă a uita.
            Nu m-a iubit niciodată....... Și am știut întotdeauna și n-o voi recunoaște niciodată. Dacă aș ajunge să recunosc ar însemna că fiecare lacrimă care mi-a lăsat urme sângerânde în inimă, fiecare dor care a săpat cute în ființa mea, marcându-mă pentru totdeauna, fiecare zbor și fiecare afundare, toate, au fost inutile!!!
             Nu m-a iubit niciodată! Și am să știu întotdeauna și nu voi recunoaște niciodată...

Sunt momente.....

Sunt momente când ascunzi în spatele unui zâmbet toate lacrimile pe care ochii tăi vor să le plângă. Ascunzi în buze toată durerea, încordând colțurile și obligându-le să rămână ridicate într-un zâmbet. Faci asta pentru a nu fi nevoit să te explici sau să-ți așezi încă o dată sufletul pe tavă. Pentru că vulturii planează deasupra ta, iar tu ești prea obosit ca să te mai lupți cu ei.
Dar sunt și momente când renunți să te mai prefaci. Și-atunci îți ștergi zâmbetul tâmp și fals de pe chip și îți lași lacrimile să o ia la fugă până la bărbie. Iar ele se adună acolo și se îmbrățișează pe bărbia ta. Și printre sughițuri de plâns începi să-ți scoți din suflet ce te macină. Și nu te mai simți nici rușinat, nici amenințat. Pentru că simți nevoia de a-ți relaxa buzele încordate pentru a te destăinui. Renunți la paranteza rotundă care seamănă cu un zâmbet și o închizi între lacrimi. E mai bine. Parcă sufletul devine mai ușor chiar dacă problema e tot acolo, chiar dacă încă nu i-ai găsit rezolvarea. Și parcă nu-ți mai pasă nici de toate judecățile care vor urma. Până la urmă, cine naiba sunt ei ca să te judece?
Oamenii și-au scris, și-au cântat și și-au jucat lacrimile. Și-au învins teama că cineva îi privește chiorâș și așteaptă să-i atace. S-au pus pe ei pe primul loc și au renunțat să-și mai facă griji pentru alții. Și lacrimile s-au topit pe obraz dând naștere la zâmbete deloc forțate. Pentru că înainte de zâmbete curate, toți oamenii își spală chipul și buzele cu lacrimi.