Am tot sperat ca, vreodata...candva, povestea mea, asa cum e ea, dezgolita de aparente, eliberata de mastile pe care e fortata sa le poarte, isi va croi singura drum printre cuvinte si se va lasa traita, fara sa mai conteze ce ar urma dupa... Candva… cand nimic nu i-ar mai impiedica pasii si sufletul nu s-ar mai simti stingher afisandu-se exact asa cum e… candva ar fi venit si ea, vremea dezvaluirilor... Azi, insa, inteleg ca nici cuvintele nu mai pot trece dincolo de bariera tacerii si a tristetii, ca ceea ce ar mai putea ele acum sopti n-ar fi decat o incercare sortita esecului chiar de la inceput... Timpul n-a facut decat sa fortifice zidurile ce aveau candva, doar rol de aparare... si acum sunt prizoniera intre ele... Stiu acum ca iubirea e un altar care cere jertfa suprema... Si ce poti sa jertfesti mai de pret pe altarul iubirii decat iubirea insasi? Cenusa ce ramane in urma nu mai are forta sa zguduie o lume si doar aducerile aminte sunt cele ce mai trezesc fiori in suflet...Primul cuvant, prima privire, primul zambet… legatura aceea, nascuta atat de brusc, atat de neasteptat, a fost, pe cat de straniu de puternica, pe-atat de intima, de personala… nimeni nu stie… cu cata emotie am savurat primele clipe impreuna… cat de multa speranta si-a facut loc in sufletul meu… cat avant de viata a luat intreaga fiinta… alergarile acelea sufletesti, mana in mana, cu degetele strans impletite… si toate acele clipe de viata ce au urmat, primite cu o foame greu de imaginat, acele clipe de viata dorite, asteptate, cersite si traite, toate, cu disperarea acelui om ce isi stie traite ultimele clipe…Si nu, n-a fost un vis, o naluca, o iluzie, n-a fost un joc al imaginatiei, n-a fost decat… ce-a trebuit sa fie, poate...
Cand, in numele iubirii, renunti la toate visele… nu pentru ca vrei ci pentru ca, in realitate, unele lucruri chiar sunt imposibile… imposibile pentru un simplu om… ce rost isi mai au cuvintele, zbaterile, sperantele?...Au trecut doi ani... de viata si de iubire... Acum simt, nu ca trebuie sa ma opresc, ci ca nu mai pot continua... Ca fiecare pas ce ar urma n-ar face decat sa murdareasca ceva ce as vrea sa ramana, desi dureros, curat...adanc........Asa ca, pasii de azi sunt cei ai petrecerii pe ultimul drum a razvratirii sufletului impotriva vietii... Poate ca renunt si predau armele... Sau, poate, doar accept... Nu inteleg, dar, probabil, nici nu e necesar... nu strig, nu ma jelesc, nu plang.... doar tac de acum... Mi-as fi dorit sa fiu mai mult...Sa fiu altceva... Sa pot...credeam ca iubirea asta frumoasa, va scoate la lumina femeia calda, iubitoare si pura din sufletul meu...credeam ca e minunat ca am ramas asa...copila...in asteptarea marii iubiri...ca e minunat sa pot sa-i daruiesc barbatului iubit...doar lui....ce nu am daruit nimanui....nici macar mie... si nu inteleg...de ce nu vrea...de ce nu primeste.... nu stiu ce sa fac....unde si de ce sa ingrop ceea ce simt....ceea ce sunt....ce am devenit....
