Si cata nevoie avem unul de altul...

Sunt momente in viata noastra cand avem nevoie unul de altul...si le risipim invocand mii de scuze...si alergam in neant sau in intuneric, rascolind ceea ce de fapt e atat de bine stiut… Lumina noastra sufleteasca e eclipsata in zadar de omenescul: asa am crezut...asa am vazut...asa am visat… Regasirea fortelor interioare si puterea de a face cale libera si luminoasa in drumul nostru, nu poate fi decat iubirea noastra atat cat putem noi sa o simtim...si cat de dulce este ea sufletului… Numai puterea de a ne urma sentimentele, ne ajuta sa ne eliberam sufletul…Uneori ratacirile noastre au izvor dincolo de realitate, dar trairea, simtirea lor profunda, ne da forta reala...de a simti viata dincolo de aparentele ei…Ma inunda uneori lacrimi de tristete, cand privesc trecerea noastra ca niste naluci, prin lumea asta unde nu se poate masura nimic si de unde nu se poate astepta nimic… Sa privesti numai cu sufletul totul, e o nebunie, o sfidare a ceea ce este...sa privesti cu speranta, pare intoarcere in timp... Si cata nevoie avem unul de altul!... Sa te intreb, sa ma intrebi, sa te ascult, sa ma asculti, sa te aprob sau nu, sa te invidiez sau sa te ocrotesc, sa te iubesc sa ma iubesti…Cata durere putem aduna fara sa stim ca dincolo de toate si de tot, e numai o viata… Si vreau sa simt curat si sincer inima ta, citind uneori printre trairile mele, fara sa interpretez gresit ce simti tu si cum gandesti...Iti multumesc mult ca existi...si as vrea sa fiu si eu o particica din visele tale…Sa visam impreuna...ce dor ascuns ne leaga...!

Teorie...

Daca una din "jumatatile" ce alcatuiesc cuplul stagneaza, relatia e compromisa si se va termina mai devreme sau mai tarziu... Si, de obicei, cel care stagneaza, o face pentru a deveni celalalt. Se intereseaza mai mult de cel iubit, de ceea ce il face pe acesta fericit, de cum il poate pastra cu orice pret si uita de sine, uita sa fie un individ de sine statator, care are nevoi si dorinte proprii. Se transforma, astfel, intr-o persoana vulnerabila…Dar exista o diferenta intre a veni in intampinarea dorintelor iubitului si a te confunda cu el. Va veni un moment in care nu vei mai sti cine esti si va incepe sa doara… Doare lipsa unei vieti proprii, pe care tu o interpretezi ca lipsa de atentie din partea celuilalt, pentru ca el are o viata a lui, iar tu astepti ca si el sa traiasca pentru tine si prin tine. In acest caz, relatia nu merge, fie pentru ca tu nu mai suporti durerea pe care ti-o provoci singura, fara sa-ti dai seama, fie pentru ca partenerul se va satura sa te vada mereu trista si nemultumita si isi va dori pe cineva cu mai multa personalitate... Atunci e si mai dureros sa vezi ca, desi te-ai anulat pe tine, crezand ca, astfel il multumesti pe celalalt, n-a fost de ajuns. Ti se pare nedrept, ca tu ai dat tot ce puteai da, te-ai dat pe tine, te simti secata, simti ca nu mai ai nimic de oferit, apoi incepi sa crezi ca nu insemni nimic, sau ca nimic din ce faci nu e bine…E nevoie de foarte multa incredere in fortele proprii, pentru a depasi momentul asta. Mai rau e ca increderea asta trebuie sa ti-o oferi tu, pentru ca, daca o iei de la altii, vei avea mereu nevoie de confirmari pentru a-ti sti valoarea. Iar atunci cand nu le vei avea, cand cei care iti confirmau ceea ce tu singura ar fi trebuit sa stii, nu mai sunt langa tine, vei ajunge din nou sa nu mai stii cine esti. In cazul asta, nu esti pregatita pentru o relatie, pentru ca o incepi cu gandul ca partenerul te va completa, dar uiti ca tu trebuie sa fii deja completa...Si observ ca stau foarte bine la teorie...cu practica e mai greu...

Dincolo de cuvinte...

Ma simt calcata in picioare...strivita in jocuri de cuvinte...imi simt durerea neincrederii pe care ingerii mi-o arunca in fata...imi simt sufletul pustiit de atata neputinta...de atata plangere intre ceea ce-a fost si ceea ce este! Nu-mi gasesc linistea dupa care tanjesc atata...nu-mi mai gasesc iertarea printre lacrimi de-o zi...printre lacrimi de-o noapte. Le caut in mine, le caut aproape de oricine, le caut acolo unde mi le-as dori...in inima ce bate...in sufletul ce simte!... Dincolo de cuvinte, de zambete si gesturi, se nasc faptele noastre. In final, ele conteaza cel mai mult...Nu frumusetea cuvintelor, nu puterea sentimentelor, ci faptele... Ele definesc fiinta, omul din tine... Identitatea personala pare mai greu de creionat decat credem. Puterea si vulnerabilitatea se imbina intr-o armonie infricosatoare in viata noastra!....Cat de usor este sa te agati de oamenii din jurul tau, sa depinzi de cei din jur... Dar dupa ce deschizi ochii, dupa ce termini de citit basmul vietii tale, observi cat de singur esti. Nu te ai decat pe tine si faptele tale... Cuvintele prind aripi, isi iau zborul, atat de usor, ca si cum nu ar fi existat...Firea mea dramatica le duce la extrema pe toate, fie una pozitiva, fie una negativa... Ma ascund in spatele unui zambet, a unui freamat de optimism, a unei picaturi de putere... Ma mint ca dansez in pasii melodiei, dar de fapt ma impiedic si uit mereu pasii! Cineva imi zicea sa nu mai fiu asa dependenta...Poate ca m-am nascut cand nu trebuia, poate ca inca apreciez oamenii si tin la ei...Poate ca sunt prea extrovertita, impulsiva, imatura, dar inlauntrul meu zace un om mai puternic decat multi alti oameni ce, la prima vedere, par de piatra!!... Prefer sa imi vedeti vulnerabilitatea prin ochii lacrimand, decat sa nu vedeti nimic printre privirile de sticla ce mi le-ar afisa puterea...Ca furtuna in pahar, ca pestele pe uscat, ma agitam si eu, sperand ca voi gasi linistea suflteasca pe care o caut cu atata disperare... Dar abia in seara asta mi-am dat seama, ca acea liniste pentru mine nu mai exista... A murit acum mult timp!!!.....

Cui ii pasa?...

Pentru ca imi este prea frica...scriu... Imi este prea frica de a gresi...prea frica de lucrurile ce se intorc impotriva mea...pentru ca stiu ca nimanui nu-i pasa cu adevarat... Acum, simt in mine plumb...si parca merg pe ace...si imi simt soaptele acoperite cu adeziv...si imi este atat de greu....si poate ca ar trebui sa tac, dar imi este prea dor de cuvinte care nu lovesc...de urechile ce doar asculta...si va inteleg pe toti atat de bine...si tac, pentru ca intotdeauna exista posibilitatea sa gresesc...In mine cuvintele mele nu se sfarama...in mine e loc pentru voi toti...in mine durerea voastra are ecou...si ma frangeti atat de tare incat imi zugravesc lumea din tristete si taceri infernale...si-mi este pasul bolnav de mersul vostru schiopatat...si stiu...ca nimanui nu-i pasa cu adevarat....

A doua femeie...

Am modelat cea de a doua femeie din sufletul meu, cea care acum traieste o poveste, innobilata de tandrete si iubire... Sunt fericita ca pot iubi asa, ca nu m-am inrait, ca nu am ucis in mine sufletul de copil… chiar daca mi s-a furat viata, ca sa invete altii sa traiasca, mi s-a furat iubirea ca sa se poata bucura de ea cine nu o merita, mi s-a furat sufletul si a fost imprastiat pe colinele viselor desarte, a iluziilor pustii... Mi sau furat gandurile si au scris povesti de dragoste cu ele... Mi-a ramas doar lacrima, mireasma dulce de viata chinuita... Iar visele mele minunate, mereu sunt prezentul altcuiva!...

El...

De departe barbat, de aproape copil, strangand tare la piept un secret inutil, un cuvant nerostit... o poveste nespusa... Oameni vin si se duc si de el se ciocnesc, pasari zboara piezis, telefoane-i vorbesc, noaptea n-are opt ore, ziua n-are sfarsit... De departe carunt, de-aproape obosit... poti sa nu-l lasi sa doarma, poti sa nu-i dai mancare... poti sa-i tai bucatele fiecare tigara... poti sa-i faci praf masina... banii poti sa-i arunci...

Ochii lui inca vor jucaria de-atunci!...

Exista un loc unde uitam...

Exista un loc unde uitam…S-ar putea sa aiba forma de Cer, sau de apa, sau de pamant…Nu-mi dau bine seama, dar stiu ca in fiecare seara, noi trecem prin acel loc, cu cate-un gand, cu cate ceva care ne este drag…Le lasam acolo si ne indepartam… sau le ardem, ca un chibrit, odata cu cea mai mare parte din viata noastra…O sa las totul undeva... acolo unde cerul saruta marea?...

Acum sunt aici... te iubesc, te ascult, te privesc, iti zambesc, iti vorbesc... dar voi pleca curand... si cred ca iti va fi dor de privirea mea, de ochii mei ce te priveau tandru... probabil, iti va lipsi zambetul meu timid, vei dori sa-mi auzi vocea, sa ma asculti soptind, plangand...iti vor lipsi mesajele mele ciudate de iubire, sufletul meu!... Acum sunt aici si tanjesc dupa atingerea ta delicata, dupa caldura ta, dupa zambetul tau superb, de care m-am indragostit ca o nebuna!... Inca, mai sunt aici... dar voi pleca curand... Ai sa ma cauti iubirea mea?... ai sa vrei sa-mi simti mana atingandu-te tandru?...ai sa-ti doresti sa ma strangi in bratele tale calde?... Acum sunt inca aici... si as da o infinitate de lacrimi pure si tot ce am mai bun... pentru o efemera clipa cu tine!... si inchid ochii... si ma mistuie clipa ...

Fara tine...

Pasii mei fara tine nu ma poarta niciunde...timpul meu fara tine se scurge fara nici un rost, viata mea fara tine e o eterna durere, visul meu fara tine e fara importanta, mintea mea fara tine e goala, lumea mea fara tine e rece si dezolanta... si ziua de maine e lipsita de speranta... zambetul meu fara tine e trist, noaptea mea fara tine e pustie si rece... Fara tine mereu ma simt incompleta, fara tine iubirea nu are sens... fara tine ma ratacesc, ma pierd si ma complic... Fara tine in viata sunt un vesnic NIMIC...

Mi-ai auzit plansul?...

Azi a plouat… A plouat asa de tare, incat pe suflet mi-au aparut doua riduri adanci... Azi a plouat si apa lacurilor din ochii mei mirati si tristi nu a mai fost limpede, sa poata oglindi luna si copacii argintati, de care, in fiecare clipa de dor imi agat visul… Lacurile mele oglindeau acum o noapte, in care luna inchisese ochii sa nu-mi vada ploaia, noapte in care copacii mei erau atat de negri, incat nu-mi lasau nici o raza sa-mi arate drumul spre zori... Azi ploaia mea a fost din lacrimi mari, tacute, ce curgeau in interiorul meu, urmand drumul unor riduri vechi, sapand alte riduri... Un rid pentru mine, un rid pentru tine…sa aiba pe unde aluneca plansul meu…un plans amar, atat de dureros prin tacerea lui…Oare cum de mi-ai auzit tu tacerea!?! Stiam ca esti departe, stiam ca nu ai cum sa ma auzi, stiam ca nu vrei sa ma auzi, sau asa credeam eu... Tu inca o data mi-ai aratat cine esti, de ce existi, de ce trebuie sa existi… Mi-ai auzit plansul?...ai lasat totul deoparte si ai venit?…la fel de tacut ca si ploaia mea?... Nu ai zis nimic, m-ai luat doar de umeri, m-ai privit in ochi si ochii mei au devenit iar senini, m-ai apropiat de tine sa-ti simt inima si inima mea si-a recunoscut ritmul si nu s-a mai grabit sa bata asa de tare incat sa nu-ti mai aud soapta?...Asta faceai?...ma tineai langa inima ta, ma leganai incet sa-mi adormi disperarile si-mi sopteai: ”Puiu meu!...Puiu meu!?...in timp ce degetele tale imi mangaiau fruntea si tampla si ochii in care lacrima inca mai aluneca lin?...Asa am adormit, leganata de tine?

Vei fi al meu totdeauna... si al meu niciodata...

Nu te simt aproape, iar tu nu faci nimic, si lasi stelele sa decida pentru noi... Alaturi de tine, alaturi de mine, vor ramane doar scurte amintiri! Iti vei mai aminti oare de ceva ce nici nu a fost?...

Nu ma lasa sa plec, sufletul meu...caci nu ma voi mai intoarce! Mie imi pasa de tine, si rog lumea intreaga sa te aiba in grija, si sper...dar nu...tu nu ma lasa sa plec!...lasa-ma sa raman, cere-mi orice... sunt atatea lucruri care nu au fost spuse, nu au fost facute... si inca imi doresc uneori sa stau langa tine si nu pot descrie ce simt... Nu e iubire, e ceva mai mult, e ceva ceresc... Cate ar vrea sa-ti spuna inima mea!... Ti-ar trebui ani intregi sa o auzi la nesfarsit... Nu poti discerne secretul ei, dar tu incearca sa ma simti, macar odata, inainte sa plec... departe de tine, departe de noi...pentru totdeauna... Ce ti s-a intimplat?.. Nu am avut curajul sa te intreb. Dar orice ti s-ar intimpla, eu voi fi mereu alaturi de tine si voi continua sa te iubesc asa cum esti... dur, bun sau rau, vesel sau morocanos, nervos sau bine dispus… nu vreau sa-mi amintesc toate rautatile ce mi le-ai spus azi, dar imi rasuna in minte si in suflet…si atunci ma gandesc la privirea blanda si dulce pe care am vazut-o de cateva ori in ochii tai frumosi si las asta sa ia locul vorbelor grele ce le-ai spus…Nu voi lasa pe nimeni si nimic sa-mi ia iubirea asta… nici macar tu, nu ai dreptul sa o strici acum… nu te voi lasa!…am suferit mult si voi mai suferi, dar niciodata mai mult decat te-am iubit…

Vei fi al meu totdeauna... si al meu niciodata, mandrutule!...

Vand existenta...

Sunt facuta sa traiesc absent intr-un prezent gri... sunt facuta sa traiesc tot ce nu imi apartine... Vreau sa imi vand existenta asta nenorocita… poleita in iluzii si amintirea de-a trai absent… vreau sa scap de cosmarul si amintirea de-a iubi sublim... si amintirea de-a fi iubita pe jumatate… si broderii de lacrimi aruncate peste zambete… Vand existenta, pe un buchet de stele nenascute… imi caut un cumparator astral la un targ de pe o galaxie indepartata, unde Dumnezeu jongleaza cu suflete macinate de viata… Imi vand existenta telurica, crucificata peste lacrimi, aruncate peste zambete… si peste iubire… si peste jumatate din iubire… amintirea de a cauta printre ruinele din mine… Vand existenta, la un targ de pe o galaxie indepartata... vand bucati din univers ... caci nimeni nu m-a intrebat, cine mi-a dat dreptul de a vinde bucati din univers... sau despre cat castig cu aceasta activitate!... Cea mai buna oferta a mea???... Cratere pe luna... sau munti pe Marte... Pot sa vand un asteroid intreg, pentru un pret moderat... Pot sa te fac posesorul primei recolte de meteoriti, a unei primaveri lunare... Vand constelatii ale cerului profund... vand stele... praf de stele... vand firmituri de speranta pura... vand amintiri deja uitate... vand lacrimi inca necurse… vand prezent, valabil doar ieri… vand povesti ce se nasc din cuvinte nerostite... vand inima plansa... vand suflet macinat de viata... vand existenta, crucificata in amarul neputiintei… vand rani discrete… si adanci... caci ma doare mult prea tare peisajul pustiu in care sunt conturata... pictata parca, fara vlaga, fara simtiri, fara retusuri, fara pregatire... fara culoare... fara inceput... si parca fara sfarsit... Vand simtaminte... vand promisiuni inchise... vand atingeri clocotite... vand dorinte incatusate... vand somnul singuratatii… si al tacerii... vand ultimul vis… care se odihneste in pace!!!... Vand tot... Imi vand existenta poleita-n iluzii, pe cateva monede de lumina, cu care sa-mi cumpar un loc in cimitirul sufletelor... iar restul ramas sa-l dau pe un mormant in coltul neantului...

Stiu ca exista!...

Stiu ca exista undeva...o fiinta fantastica, cu chip de om, din roua si foc, venit pe pamant din povesti, pentru a iubi si a se lasa iubit…Un mandrut caruia sa-i pot vorbi din priviri, caruia sa-i pot spune orice, chiar si cand nu e langa mine, dar care imi va fi suficient ca exista…Un ursulet care rade cu pofta, fericit si liber, cu ochii din alta lume, plini de povesti si minunati...Un suflet care are curajul sa fie el insusi, care simte si gandeste cu inima, pentru ca are puterea sa isi traiasca viata in iubire si liniste deplina...O fiinta careia sa-i stau la picioare o viata intreaga, si sa uit ca mai exista altceva pe pamant…Un pui drag care sa nu ma lase sa dorm, care sa stie sa ma dezlege din starea amaruie si sa-mi coboare in suflet picaturi de fericire…Un sufletel care sa nu ma paraseasca niciodata...Un iubitel in preajma caruia as vrea mereu sa fiu, pe care l-as tine in brate o viata, fara sa-l mai las vreodata sa plece de langa mine…O fiinta care are rabdare sa ma invete orice, care imi explica cu drag acelasi lucru de o mie de ori, cand e nevoie…Un om parca din alta lume, si totusi de aici...O fiinta pe care o stiu din alte timpuri, care ma implineste si care imi daruieste tot timpul ceva…si care arde de iubire si de dor...Un dracusor care stie sa ma alinte si sa-mi strecoare in suflet zambetul din nou...O fiinta completa, totala, langa care sa ma trezesc dimineata, innebunita de mirosul lui, si care sa-mi bucure sufletul de cate ori il intalnesc sau imi amintesc de el…Un pisic care sa ma puna in ordine si care sa ma preschimbe in ceea ce-si doreste el...O fiinta care sa imi arate ca se poate trai viata in frumusete deplina, ca ma pot desavarsi in iubire, ca pot fi fericita o mie de ani…si datorita caruia viata mea sa aiba un sens…Mandrutul meu drag a carui frumusete sufleteasca ma face sa ma privesc prin el si sa ma descopar pe mine...cea care sunt...cea care mi-am dorit intotdeauna sa fiu...Stiu ca exista!...Oare va fi aici...in bratele mele?...numai al meu...si eu numai a lui?

Iubirea sfioasa si trista...

Ar fi minunat daca am lua in considerare fiecare vis, fiecare gand pe care nu-l rostim, pentru ca nu se stie niciodata care din ele ne poate aduce implinirea…Am decis ca este mai bine asa, sa las cuvintele sa se deschida si sa vorbeasca…Scrisul imi da curaj si putere de a-ti spune tot ce gandesc si simt, altfel am o stare de confuzie…Am plans, m-a durut tradarea, gandurile, mi-a fost rusine de mine, de vise, dar m-ai iertat si-ti multumesc pentru asta…Am ajuns la concluzia ca iubirea nu-i vesela!E sfioasa si trista…Nu-ti vine sa sari si sa dansezi, sa-ti arunci caciula in tavan. Nu-ti vine sa chiui si sa canti…Iti vine sa strangi ochii si pumnii si sa te aduni ca pentru rugaciune…Asa sunt eu in acest moment...Un pic de bucurie mi-a inflorit din nou in suflet si uneori am o pornire nebună să scriu...In acelasi timp, simt si o teribila disperare…Nu stiu cum sa explic asta. Cred ca tu stii mai bine…ai inceput sa ma cunosti, poate mai mult decat pot sa o fac eu! Traiesc asteptandu-te si pregatindu-ma pentru tine…Toate gandurile mele iti apartin. Asa cum unii acumuleaza averi sau rautate sau ranchiuna, eu acumulez tandretea pe care sa ti-o dau tie…O adun din cer si din soare, din copaci, din flori... Nimic nu trece prin fata mea, frumusete si bucurie, fara sa te aduc in gand si sa nu le impart cu tine. Altfel, zilele n-ar avea sens, si existenta mea nu ar avea ratiune...Nu esti doar un simplu vis creat de mintea mea! Esti darul cel promis care imi rasuna din ceruri. Tu nu esti doar un vis pierdut in sufletul meu trudit de cautari, care apun atunci cand nu te gasesc. Nu poti sa fii o inchipuire a vietii mele mult prea triste, caci ma invalui cu iubire si faci sa existe clipa pe care o traiesc si viata ce se scurge…Pentru mine, gandul ca in afara ta nimeni nu poate sa patrunda in zona sentimentelor mele, a bucuriilor pe care mi le dai, e o multumire sufleteasca egala cu dragostea... Fiindca e continua, e totdeauna cu mine, e secretul meu pe care-l port printre oameni, care imi da siguranta si superioritate asupra a tot ce exista pe lume...Am nevoie de tine…Ma leaga de tine tot ce esti tu... iubesc firea ta, gandurile tale, chiar si cele pe care nu le stiu…Este minunat ca existi!...Sensul incepe odata cu daruirea…Sa te nasti, sa traiesti si sa mori…Sa mori de suferinta sau de fericire...pentru ca iubirea nu-i vesela...e trista!...Cred ca viata se constituie din niste drumuri ce au curbe periculoase, au tot ce aduna calitatile si defectele unui drum…si gropi, si hartoape, si noroaie…Dar viata mai are si lumina...si multa seninatate. Uneori ai parte in viata si de multa dragoste...de acea lumina care te nauceste si iti da puterea de a merge mai departe... iti da energia de care ai nevoie pentru a putea sa vezi totul in jurul tau ca fiind un miracol…Vreau sa cred ca ai sufletul deschis cand rasare lumina ce poate sa-ti aduca dragostea de care ai nevoie...

Ieri, azi, maine.....

Sa folosesti cuvinte, cand incerci sa exprimi ceea ce e in tine, e greu...foarte greu. De multe ori cuvintele inseamna mult mai mult sau mult mai putin decat ceea ce vrei tu sa transmiti prin ele... Faptele, actiuniile, sunt prea interpretabile...Atunci cum poti transmite un lucru...sa nu se inteleaga gresit sau sa nu aiba continuari pe care tu nu le-ai dori?... Ieri, azi, maine...Ce fac acum? Stau, scriu si spun...poate!...si intreb...oare?...si raspunsul este undeva la mijloc...si da, recunosc, inca nu-l cunosc...dar daca as lipsi un an si apoi m-as intoarce inapoi aici, in acelasi loc de unde am plecat, raspunsul ar fi inca acelasi...undeva la mijloc...si m-as intreba: "oare"?...si as raspunde "poate"...si as incerca din nou scriu, apoi sa stau...si deja stiu ce voi face atunci cand va veni ziua de maine...cand nu va mai fi azi...ieri nici atat...Ma voi uita la ceas, voi vedea cum se scurg secundele...si voi privi din nou catre ziua de maine...Acest peisaj se roteste in infinit...iar azi inca ma gandesc la ziua de maine care inca ma asteapta...Nu sunt eu, nu esti tu, nu e nimeni...

O iubire imposibila!..

O iubire imposibila aduce cu ea si dorinta de a nu mai trai nimic dupa ea...E acea iubire care stii inca de la inceput ca nu se va implini pe deplin si totusi te arunci, e vorba de chinul unui suflet, e vorba de zile intregi cu lacrimi in ochi, de dimineti in care dorul nu te mai incape, in care parca ai uitat tot si vrei din nou sa te arunci in ochii care te-au facut sa simti ca traiesti, sa iti imaginezi imbratisarea...

E egoismul in starea lui cea mai pura, e gelozia pe cele mai neinsemnate gesturi, e dorinta ca dupa ce se va sfarsi sa stii ca o vorba, un gest, orice, va ramane doar al tau... De ce scriu, spun, strig toate astea?... ca sa o puteti recunoaste, sa va puteti opri la timp, sa nu aflati niciodata ce inseamna iubirea imposibila... tot ce simti sa nu poti darui, sa se risipeasca in zadar... sa te doara cerul... ploaia... toamna... noptile... diminetile... visele...

Lacrimile...

Lacrimile, sunt parti din sufletul nostru, care se scurg in exterior sub forma unor picaturi de roua... Sunt bucati din suflet, care se desprind si cad, apoi sunt purtate de ”stropii de roua”, afara, in aceasta lume imperfecta in care convietuim...Bucati de suflet, in mici stropi cristalini... Din diferite motive le dam drumul sa plece la vale pe obraji... Cand suntem bucurosi plangem, cand suntem tristi plangem, cand ne-ntalnim cu cineva drag dupa mult timp, plangem, cand pierdem pe cineva drag plangem... Plangem la intalnire si plangem la despartire... De drag, din dragoste plangem, de ciuda la fel... Sunt stari diametral opuse care au acelasi rezultat: lacrimi pe obraz... Plangem de durere, dar plangem si de fericire... Prin toate acestea, ceva din noi se duce, odata cu lacrimile ce se rostogolesc in graba pe fetele copiilor, si a batranilor, a celor slabi si a celor tari deopotriva... Nu cred ca este nimeni in lumea aceasta care sa nu fi plans vreodata... Am intalnit lacrimi pe fetele fine, senine si gingase ale copilasilor, dar am vazut lacrimi si pe fetele transformate si schimonosite de durere, ale oamenilor trecuti prin mari necazuri si suferinte... Astfel deduc ca din fiecare suflet, ceva se duce la vale...Plang parintii cand l-i se nasc copiii si plang copiii cand le vor murii parinţii...Plang copiii atunci cand se nasc, iar mai tarziu vor plange apropiatii lor din aceasta viata, pentru ca se sting si mor... Plangem pentru ca ne dorim sa avem ceva bun si plangem pentru ca nu dorim sa avem ceva rau... Plangem in viata noastra pentru noi insine si plangem pentru altii pe care nici nu-i cunoastem... Plangem pentru viata si plangem pentru moarte... In fiecare individ in parte, se sparg zilnic bucati din suflet, din varii motive, se strang in rezervorul de lacrimi si atunci cand este plin, se revarsa... Lacrimile nu le comandam, ci fara sa vrem, atunci cand sufletul nostru este intr-o stare de fericire sau contrar, atunci cand sufletul ne este hartuit si ranit, plangem... Cand plangem de durere, prin lacrimi, eliminam bucatile sparte de aceasta, in sufletul nostru... Cand plangem de fericire, vrem sa aratam si sa impartasim cu ceilalti bucuria noastra... Lacrimile curata sufletele... E o cale prin care ne purificam?... Sau doar ne descarcam?... Nu incercati sa le impiedicati... In stropii cristalini, ca de roua, ce se preling pe obraz, sunt parti ale sufletului nostru...

Am simtit sufletul...

Cred ca am simtit acel ceva ce nu se simte, am vazut acel ceva ce nu se vede, am atins acel ceva ce nu se poate atinge...sufletul...Simt si am impresia ca am vazut in mine, ca m-am vazut pe mine...mai departe de existenta mea, de propria mea persoana...M-am auzit soptindu-ti cuvinte tandre, m-am simtit iubind...Ce-am descoperit? Am descoperit FEMEIA din mine, femeia speciala care exista, femeia care intelege tot ce este in jurul ei...Cand iubesti pe cineva, acel cineva n-are nici o vina...

Tu poti sa-l iubesti indiferent daca el isi doreste sau nu acest lucru... Cred ca daca nu existam, ar fi trebuit sa ma inventezi... Sufletul nu poate sa oboseasca... nu sufletul meu, care are atata energie cata zbatere e in el... Si-l simt cum se zbate, cum striga, dar nu degeaba, pentru ca a mai gasit unul care sa strige intr-o zbatere paralela. De abia acum incepe cunoasterea. Abia acum incepem cu adevarat sa comunicam, sa ne autodisecam pe noi insine, din dragoste unul pentru celalalt...pentru ca simtim dragostea asa cum simtim un strop de apa cand ne este sete...

Iubirea mea...sufletul meu te implora sa nu dispari, sa nu fugi, sa nu tradezi...Tu mi-ai aratat ce am vrut sa vad...sa aud si mai ales...sa simt... Simtim separat si totusi impreuna... Imi culegi sufletul si inima...si incerci sa le transformi in rasarituri de sentimente chiar daca uneori contradictorii, dar nu contrarii...Si eu nu vreau sa suferim, nu vreau sa plangem in nici un fel, caci plansul meu te-ar durea, fiindca l-ai simti fara cuvinte, fara priviri, ci doar in sufletul tau... Vreau sa continuam iubirea noastra pastrand in suflete ceea ce vrem sa vedem...ceea ce vrem sa auzim unul de la altul...si ceea ce ne dorim sa simtim...sa avem...

De ce ne mor iubirile?...

De ce ne mor iubirile?... Pentru ca iubirea e greu de trait... greu de pastrat... greu de pazit...Pentru ca de multe ori oameni cu personalitati mult prea puternice se iubesc iar iubirea lor e mult prea posesiva, geloasa, totala…Iubirea nu alege, din nefericire, in functie de compatibilitate... nu este neaparat imparatasita... Iubirea, in esenta este nedreapta, fundamentalista, egoista si grea... te face sa iti doresti ca lumea sa fie populata de singularul “noi”... Abia mai tarziu se poate transforma in ceva frumos, armonios si dulce…dar din pacate putine cupluri reusesc sa ajunga acolo...Dragostea nu alege. Iubirea nu intreaba... Si cred, in mod iremediabil, ca asemenea sentimente si emotii nu-ti sunt date sa le traiesti decat o singura data in viata... De altfel, cred ca asa este cel mai bine... Mai mult de atat nu poate indura un biet suflet omenesc... Asemenea iubiri te lasa fara grai si fara vlaga, te golesc asa cum nici moartea nu ar putea... N-as sti sa spun daca sunt bune ori sunt rele. De vreme ce exista, inclin sa cred ca ar trebui cunoscute... Dar sunt iubiri distrugatoare, ce-ti sfasie inima, vointa si orgoliul… Intr-un final, daca nu te omoara, te fac mai puternica... daca le poti tine piept... De multe ori nu poti... dar merita sa incerci...