Uitarea nu ajunge acolo unde exista iubire…cred...Poate ca am dreptate. Poate ca uitarea chiar e imposibila. In schimb, sunt atat de multe, alte sentimente, care se nasc in noi… pentru iubire, din cauza ei…Iubirea… straniu sentiment si… inspaimantator. De-ai cunoaste dinainte ce te-asteapta, cu ce armuri sofisticate ti-ai imbraca sufletul, ca sa-l protejezi? Ce armura ar putea fi folositoare si-ar opri invazia iubirii… aceea care patrunde in suflet, fara sa anunte sau sa ceara voie, se instaleaza comod, punand stapanire pe fiecare centimetru de trup, pe fiecare adiere de spirit...Nu alegem pe cine sa iubim, nu hotaram intensitatea cu care o facem. Nu alegem nici cand sa ne oprim. Mi se spune – a cata oara, oare? – ca sta, totusi, in putere noastra sa gestionam ce simtim, sa controlam, sa directionam sau nu valul de simtire intr-o anumita directie, sa pastram mereu calea care ” trebuie “...Si totusi… ma indoiesc ca avem discernamant atunci cand simtim, ma indoiesc ca puterea mintii e mai mare decat cea a inimii… ma indoiesc ca putem schimba, cu toata vointa din lume, chinul in implinire, durerea in alinare…De fapt, toate sentimentele pe care le inchidem cu forta in noi, carora nu le dam dreptul la exprimare, nu se pierd, ci se acumuleaza in suflet… ajung sa ne sufoce, si toate dorintele si asteptarile neimplinite, toate iluziile spulberate, isi pun amprenta asupra noastra, sadindu-ne in suflete nefericire, frustrare, amaraciune, dezamagire… Si atat de multa neconsolata tristete... Lucrurile pe care le simti si dor, si afunda, nu se pierd, nu trec cu noaptea… ele sapa pe dinauntru, lent si sigur...Da, ma zbat. Ma straduiesc si fac eforturi… multe. Sa fiu altruista, sa fiu calma si senina, sa daruiesc si sa intorc iar si iar, si celalalt obraz. Imi trag seva necesara existentei – si cat de chinuita existenta – din autosugestie. Imi spun mereu ca lupta mea va avea un rezultat, ca toate gesturile mele isi vor gasi, candva, cumva, raspunsul, ca nimic din ceea ce fac, nu e in zadar… si-mi spun, si-mi repet… si fac un pas pe drumul asta, si inca unul, si inca unul… Si vine apoi, pe neasteptate, o clipa in care simt ca nu mai pot. Si ma opresc. Si navalesc toate asupra mea. Tot ce-am reprimat, tot ce-am sechestrat, acolo, undeva intr-un ungher ascuns al sufletului, toate durerile pe care incerc sa nu le aud, toate dorurile care-mi picura disperare in suflet si ma straduiesc sa le fac fata… toate, toate navalesc asupra mea, cu furie, cu o forta care ma doboara. Si ma afund iar... De-acolo, de jos, imi vine si-as vrea, sa nu ma mai ridic. Sa nu trebuiasca sa o iau de la capat. Asta-i spaima mea cea mare... Cunosc atat de bine fiecare pas al acestui drum, fiecare spin si fiecare cotitura imi sunt atat de familiare si mi-e mereu atat de frica de ele… si totusi, o iau mereu din loc, si merg, si merg. Si stiu si de ce. Pentru ca iubesc si nu pot mereu sa ma mint ca n-o fac... Pentru ca mi-e dor si nu pot mereu sa ignor asta... Pentru ca sunt doar un om...un suflet...Dar nu stiu pana cand. Cat poate un om sa traiasca asa?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu