Ajungi uneori sa ai sufletul atat de golit de viata, atat de epuizat incat ai impresia ca nimic nu-l mai poate atinge, ca nimic nu ii mai poate face rau...Crezi ca ajungi sa atingi fundul prapastiei...Pentru faptul ca drumul tau, desi schiopatand, continua...ai impresia ca forta care te impinge inainte e mai puternica decat ceea ce te raneste...Pentru ca e ceea ce iti doresti, te amagesti ca e posibil sa te transformi in ratiune simpla, clara, rece si distanta...Crezi ca, daca ai impresia ca mai rau nu-ti poate fi, nu mai exista cale sa suferi si mai mult...Dar e amagire. E aparenta. E superficialitate. E o masca...uneori dovedind o oarecare efemera eficienta pe care n-o poti purta la nesfarsit...Pentru ca nu poti sa fugi. Nu poti sa te minti. Nu poti sa te prefaci...Intr-o clipa, poate de neatentie, tot iti ramane sufletul dezgolit, vulnerabil tuturor furtunilor sufletesti care bat la usa emotionala a fiintei, pregatite pentru ravasire, pentru dezastrul de simtire...Si oricat te-ai minti ca neasteptand, nedorind, nesimtind, n-ai cum sa te adancesti intr-o noua dezamagire, te trezesti navigand pe aceleasi nemiloase valuri de tristete si amagire. Iti dai seama ca duci, la neasfarsit, o lupta... Aceeasi lupta care desi n-are sorti de izbanda nu ai cum sa o abandonezi. Pentru ca n-ai forta sa renunti la o parte din tine...Poti oricand sa fugi! NU! Poti doar sa te amagesti ca fugi...As vrea sa am sentimentul ca, orice s-ar intampla, cumva, exista o portita de scapare. Ca pot, cand simt ca nu mai fac fata, sa ma ascund, sa ma opresc intr-un loc in care doar sa-mi trag sufletul...Sa fug de realitate intr-un vis, sa ma prefac ca visu-i realitatea pe care o doresc si sa ma amagesc, iar amagirea sa imi fie alinare, sa imi impace, chiar superficial, sufletul obosit de lupta...Am trecut, zilele astea, prin stari asa de diferite...Asteptarea s-a lungit, s-a prelungit pana a ajuns la cronicizare si s-a transformat intr-un monstru cu mii de brate care ma incolaceau, care mai de care, mai strans...Tacerea m-a sufocat, speranta implinirii acelei mici dorinte pe care-am vrut s-o cred posibila si-a pierdut, incetul cu incetul, licarirea...Sentimentul de deznadejde si-a facut loc tiptil in sufletul meu si dezamagirea mi-a turnat venin in vene...Valuri furioase de impotrivire, de rabufnire m-au atras spre adancuri sufletesti...Suvoi navalnic de lacrimi au nascut avalanse de durere in mine...Si mi-am trait furtunile. M-au stors de toata seva de viata, m-au ravasit...Si au lasat in urma lor numai pustietate...m-am umplut de un sentiment de inutilitate, de zadarnicie a oricarui gest...Nimic nu poate suplini ceea ce lipseste din suflet – linistea, impacarea sufleteasca, bunatatea...E straniu si parca nimic nu ma poate atinge acum...E o amara stare de indiferenta care, desi nu-mi place, nu ma doare...Parca sunt toate amortite in mine...parca, dintr-o data, am uitat sa simt...Si nu regret, nu ma jelesc, nu plang........Mi-e indiferent...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu