Pact cu viata... Se poate?

Vreau sa scriu – urla in mine viata, trairile – toate clipele care se vor transpuse in cuvinte. Dar si cuvintele ma dor cumplit... Le simt cum se zbat in mine, cum ma ranesc toata pe dinauntru si durerea e una atat de fizica ca as vrea sa smulg din mine ceea ce imi face atat de mult rau… sau, macar, toate simturile sa-mi fie amortite, nimic sa nu mai ajunga la mine... Cu toate se obisnuieste omul?.. Cu toate se invata?.. Dar putem vreodata sa ne invatam cu nefericirea?.. Azi plangem, ne zbatem, ne impotrivim nefericirii nevrand s-o lasam sa ne acapareze sufletul, maine ne luptam un pic mai putin decat azi, si tot asa… pana cand nefericirea ajunge sa faca parte intr-atat de mult din noi, incat o confundam cu normalitatea? Si-ajungem sa spunem ca e bine asa cum e, cand, de fapt, e rau ca naiba?.. Putem, resemnati, sa traim asa o viata intreaga, sa mergem mana in mana cu nefericirea pe fiecare drum ce ne e sortit? E intrebarea la care mi-e tare teama sa raspund. Mi-e frica ca raspunsul pe care mi l-as putea da m-ar arunca intr-un hau si mai adanc decat cel in care ma aflu. Ca speranta unei zile in care sa ma trezesc cu sufletul usor, cu pofta de viata frematand in mine, cu ochii limpezi si zambetul pe buze – un zambet incarcat de bucuria existentei, s-ar pierde si ea... Si, fara urma aceea de licarire de la capatul tunelului, ce as mai putea sa fac?.. Si-asa mi-as dori, de multe ori, sa ma intind pe jos, si sa nu mai trebuiasca sa ma ridic de acolo. Sa nu mai trebuiasca sa simt. Sa nu mai trebuiasca sa merg mai departe.. Ce ma face sa continui, totusi? Nici nu stiu… probabil nu vreau sa cred ca-i totul pierdut, ca nu mai exista nici o sansa… sansa la viata, adevarata viata, nu o simpla existenta... As vrea sa pot sa fac un pact cu viata si cu nefericirea asta cumplita care s-a lipit de mine si nu vrea nicicum sa-mi mai dea drumul... Prea o hranesc bine, stiu eu… Un pact… sa traiesc... Sa traiesc, sa fiu vie, sa simt, sa pot sa ma abandonez unei fericiri necenzurate, complete, fara temeri, fara indoieli, intrebari si nesigurante... Pur si simplu, fericire... Si sa dau pentru asta ani din viata. 5, 10, cati ar fi necesari, oricati as mai avea.. Sau, chiar sa mor… dar sa mor intr-un moment de fericire simpla, pura, neintinata de nici o pata... de nicio tradare... Dau nefericirea pe o moarte-n fericire. Sufletul meu sa zboare si zborul lui sa fie spre inaltimile acelea mult dorite, ale implinirii celor mai tainice ganduri si dorinte... Sa inchid ochii intr-o astfel de clipa de viata, intr-un astfel de vis… si realitatea sa nu mai existe. Sa fie… doar sfarsitul... Dar viata… viata nu face compromisuri. Nu accepta targuri. Negocieri. E asa cum e. Asa cum TREBUIE... Clipele de viata – portii de lumina, de-o orbitoare mult dorita lumina chiar, le am, le traiesc, ma rascolesc si-mi fac sa vibreze fiecare particica a fiintei. Ma inalta la stele, ma fac sa stralucesc ca ele, pe bolta unui Cer ce apartine celor mai intense sentimente… dar oricat de mult as vrea eu ca ceasornicele necrutatorului timp sa se defecteze toate in acele clipe, ca timpul sa se opreasca… nu se poate... Si, de-acolo, de sus, din inaltimile trairilor mele sufletesti, realitatea ma prinde si ma arunca crunt, mereu in aceeasi prapastie in care sunt prizoniera… si evadez, iar si iar, fug de realitate gasindu-mi refugiul in bratele viselor implinite, pret de o clipa… o implinire intunecata mereu de umbra realitatii ce ma urmareste… si scapare nu exista, trebuie sa ma intorc mereu in aceeasi celula, mica, trista, dezolanta… a nefericirii... Zilele astea… un pact, totusi... Pactul interzicerilor... A limitelor care n-au voie sa fie depasite. Un pact al trairilor care n-au voie sa-si gaseasca implinirea. Un pact in care eu dau, de bunavoie dar cu sufletul facut tandari… Dau clipele de viata pentru… pentru ce? Pentru liniste?.. Pentru resemnare?.. Dar TREBUIE ?… pentru ca asa imi impune viata?...