Afectiunea nu poate fi incadrata in limite. N-o poti masura. Nu poti spune ca ti-e suficient un kg de afectiune, ca iti ajunge o ora de afectiune, sau poate doar cativa stropi… In ce tip de sistem masurabil poti stabili cata cantitate de afectiune ti-e suficienta? Si ce inseamna suficient? Cantitate necesara doar supravietuirii? Sau cantitate necesara unei stari de fericire?...Afectiunea nu o poti da, nici nu o poti primi, cu portia. Azi un pic, maine inca un pic… si tot asa, constanta, mereu la un nivel ” acceptabil ” – din care sa-ti ajunga doar atat cat sa-ti hranesti zilnic sufletul, la limita, cat sa nu mori… de foame. Foame de dragoste, de sentimente profunde, pozitive. Si intr-o zi, cand nu-ti primesti doza, ce faci? Te zbati, lupti, ceri, te chinui sa-ti obtii portia de afectiune atat de necesara existentei tale? Sau, pur si simplu, te pierzi? Traiesti dar nu esti viu? Si continui asa, pana cand, intr-o zi, primesti, poate doar din intamplare, o alta doza? Si o iei mereu, iar si iar, de la capat, incercand, ca un dependent de afectiune, sa supravietuiesti cumva? Sa mai traiesti o zi, si inca o zi?...
Eu, da, sunt o dependenta de afectiune. Si, oricat de multa as primi, nu mi-e de-ajuns, mereu e loc de mai mult. Sunt un burete de afectiune. Absorb cu nesat fiecare privire, fiecare gest, fiecare vorba, fiecare atingere… tot ceea ce poate sa-mi hraneasca sufletul. Sa ma umple de viata, de lumina. Sa-mi faca sufletul sa vibreze. Nu o stochez, nu fac rezerve. O traiesc doar, o simt. Atunci cand o primesc. Nu ma hranesc azi din afectiunea primita ieri. Azi, am nevoie de afectiune din nou. Maine, la fel... Toti avem nevoie de afectiune. Toti. Unii exteriorizam aceasta nevoie – toate gesturile noastre denota o foame nestavilita de afectiune. Ne caracterizeaza. Traim si ne hranim cu dragoste. Primind si daruind, la randul nostru, celorlalti, afectiune. Altii, n-o arata, desi simt nevoia de afectiune. Accepta ceea ce primesc, se hranesc cu dragostea celor din jur, uneori chiar nerecunoscand ca sentimentele acelea le-a umplut existenta de viata, ca le era necesara, ca aerul. Cred ca le e teama. Teama ca, afectiunea, invadandu-le viata, le-ar zdrucina echilibrul, condus de ratiune. Ca s-ar pierde, coplesiti de sentimente carora n-ar sti cum sa le faca fata si, mai mult de atat, cum sa le raspunda. Le e teama ca, dandu-si voie sa simta, ar parea slabi. S-ar simti dezgoliti si vulnerabili. Pentru ca e mai usor sa-si traiasca viata respectand reguli rationale, limite si conveniente. Respectand reguli impuse cu mintea… cand viata ar trebui sa fie ghidata doar de sentimente. De sentimentele frumoase. Care ne fac sa crestem, sa simtim ca avem aripi, ca putem zbura spre alte universuri, ca suntem mari…imensi... sufleteste.
Afectiunea – minunea din sufletele noastre. Pe care putem doar s-o daruim sau nu. Pe toata... Sau deloc... Atunci cand simtim, simtim cu totul. Dam tot. Asteptam sa primim tot... Putem sa ne oferim doar cu totul. Sa ne punem sufletul inaintea celor carora simtim ca vrem sa facem acest lucru – TOT sufletul... Nu pe bucatele. Nu franturi. Ne daruim inima, toata... Iubim, cu toata fiinta... Nu exista ” te iubesc un pic ” – exista doar ” te iubesc ” sau ” nu te iubesc “. Simplu. Clar. Alb. Sau negru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu