Amara pacaleala, e toata viata uneori... Crezi ca poti s-o pacalesti si sa-i furi marunte clipe de placere… Joci cinstit mereu, si incerci, poate, uneori, sa mai joglezi un pic, crezand ca, poate, pe cai ocolite, obtii ceva mai mult… Si daca reusesti, si-ti traiesti clipa furata, crezi ca poti s-o faci din nou… Sa furi o alta clipa… si sa traiesti din crampeiele de fericire… Dar nu-ti reuseste la nesfarsit… cand crezi mai cu putere ca ai reusit s-o pacalesti, ca ai reusit sa-i rapesti o portie mai mare de bine… Ea, viata ta… iti arata ca de fapt, tu esti cel pacalit... Ca franturile tale de fericire nu sunt decat amare amagiri… si ca nu-ti da decat atat cat are ea chef sa-ti dea. Nu atat cat ti-ai dori tu... Sau cat ai putea tu trai. Si cat ai putea sa simti... O pacaleala amara, as vrea si azi sa fie totul... Sa fie o gluma faptul ca-mi simt sufletul farame… Mii de bucatele imprastiate in mine... Si amortita sunt, trup si suflet... O amorteala care ma ingheata... Azi, as vrea ca ratiunea sa-mi fie mai puternica decat sentimentele. Sa pot sa spun ” gata “! Si sufletul sa asculte de minte..Sa pot sa nu mai iubesc... Sau, macar, sa nu mai simt. Nimic. Totul sa fie doar nepasare si indiferenta... Linistita, calma, indiferenta, fata de orice mi-ar putea atinge sufletul, si l-ar putea rani... Asa cum e acum... Crunt calcat in picioare. Lovit drept in fata... Cat?… oare cat poate accepta un suflet sa fie calcat in picioare? Cat de multe poate sa indure? cand ajunge la limita? De cate ori poate sa moara si sa prinda iar viata? Nu mai vreau ca maine sa o iau de la capat... nu mai vreau sa-mi zic, ca-n fiecare zi, ca trebuie sa lupt. As vrea sa depun armele... Sa accept ca sunt infranta. Fara drept la replica. Nu mai vreau sa simt. Chiar nu mai vreau... Dar stiu, stiu atat de limpede ca… iar si iar, voi relua acelasi joc, in care… doar eu sunt cea care pierde, inca o data, si inca o data… Dar pana cand? Cand va fi ultimul pas? Cand vine noaptea, cum sa pun capul pe perna stiind ca urmeaza o alta dimineata? O dimineata ce-mi va aduce tocmai ce vreau sa uit ca exista… De ce nu se poate fara vise, fara iluzii? De ce nu-i doar o pacaleala durerea pe care o simt? Imi plang de mila? Ma scufund in vasul cu amaraciune pentru ca sunt slaba? Pentru ca e mai usor sa ma complac intr-o stare lamentabila decat… Decat sa fac ce? Sa schimb ceva? S-o iau pe alt drum? Poate… dar azi nu imi mai pasa... Si de-ar fi o lume-ntreaga aratandu-ma cu degetul, criticandu-ma…Eu tot asa as face… asa cum simt... Si simt acum c a as vrea sa plang... Sa spele lacrimile tristetea si furia din mine... Dar imi sunt ochii seci, mi-e sufletul secat de lacrimi. Nici ele nu mi-au ramas…De fapt, ce mi-a mai ramas?...Doar… o amara pacaleala.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu