Cu barbia stransa-n piept, cu lacrimile adunate in colturile ochilor, cu dintii inclestati de impotrivire, am asteptat, azi, ” clipa de viata “...Acea clipa de viata pe care, de atatea ori, am asteptat-o si-am primit-o cu bucurie, cu emotie naucitoare, cu trista aparenta resemnare sau cu disperata si acuta foame... Clipa de viata din care mi-am hranit sufletul de atatea ori azi, eu singura mi-am refuzat-o...n-am vrut azi, si n-am putut, sa ma amagesc cu acea furata clipa de viata si sa ma prefac ca tacerea stransa manunchi, ca departarea ce-a cascat intre noi prapastie ametitoare, nu doare... Am tacut azi si tacerea a vorbit mai mult decat cuvintele. Ochii mei, pe care nu i-ai putut intalni, te-au strigat, te-au implorat. Si ti-am cerut azi, fara sa-ti cer...dar tu nu ti-ai dat seama, nu ai simtit sufletul meu, nu m-ai auzit...As fi vrut sa intelegi...Sa ma intelegi. Sa ma vezi. Sa ma simti. Sa simti ca ma afund si ca am nevoie de tine. Si sa conteze. Sa contez. Sa fii...Eu ma afund in continuare, viteza e naucitoare si nu mai deslusesc ce e in jurul meu...Tu, ai inteles?...Nu stiu... Daca tot e iarna, daca tot se incapataneaza sa staruie, sa fie frig, zapada, cer mohorat… de ce nu ingheata toate odata cu natura?...De ce nu ingheata trairile, asteptarile, neputintele, durerile… de ce ele se incapataneaza sa sape pe marginile, si-asa fragile, ale sufletului?...Pasesc cu teama prin tacerea intunecata si mi-e frica de fiecare nou pas. Ma inspaimanta fiecare gest prin care sufletul se chinuie sa evadeze din incremenirea la care l-am condamnat...Si ma zbat sa scap si cu cat ma zbat mai mult cu atat doare mai tare… dar simt ca o greutate mi-apasa pieptul si mi-e tot mai greu sa-mi las sufletul sa respire...Vreau sa ma resemnez dar nu pot impiedica razvratirea ce-mi sugruma fiinta...Vreau sa tac dar trairile izbesc cu furie inlauntrul meu cerandu-si dreptul la exprimare...Cu o bagheta magica as putea sterge, anula… as putea uita, oare?...Dar nu vreau sa sterg, nu vreau sa uit, nu vreau sa pierd… dar ce vreau? Nu stiu. Nu mai stiu...Cred ca…As vrea sa am siguranta...Siguranta ca merg pe un drum care ma va duce undeva. De data asta, ma va duce undeva. Unde va fi, imi va fi, mai bine...Sau doar bine...As vrea sa am capacitatea de-a primi fara cracnire loviturile pe care, se pare, trebuie sa le primesc...Sa pot sa le accept, sa le inteleg si sa fiu un pic mai pregatita pentru ele...As vrea sa simt ca, intr-adevar, exista un rost in toate...Ca eforturile nu sunt zadarnice...Ca lacrimile si imbogatesc cumva, nu doar seaca fiinta...As vrea sa am taria de-a intelege cum poate iubirea sa inalte cand simti doar ca te afunzi. Sa nu pierd mereu coltisorul acela de seninatate de care-mi sunt agatate toate sperantele...As vrea sa vreau mai mult. Sa fie posibil, sa existe in mine atat de multa dorinta de-a schimba ceva, incat sa se si schimbe...Nu pot mai mult decat pot. Si sufletul, evadat o clipa, ajuns pe meleagurile simtirii, trebuie sa se intoarca la amorteala si tacerea lui. E condamnat... Definitiv? Cine stie? Si ce conteaza?...Azi ghioceii mei au plans...au plans si ei...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu