Nimeni nu-mi poate lua ceea ce simt... Nimeni...Si, desi doare cumplit, desi simt, uneori, ca-n nopti inghetate ca cea de-acum, bucati din suflet imi sunt smulse cu brutalitate si azvarlite-n departari goale de viata... Desi ma simt ciuntita, ma simt epuizata si imi dau seama ca de-abia ma mai tarasc…desi, ceea ce simt imi apartine...Mie...Numai mie...Pot sa raman singura pe lume dar ceea ce simt va fi mereu cu mine. E asta doar strigatul primitiv al sufletului ce se simte despuiat de tot ce-i apartine…Inca mai iubesc. Si-acest “inca” are o semnificatie temporala nesfarsita... Inca simt – si ieri, si azi, si maine. Si vad si inteleg – desi as prefera sa n-o fac – ca zbaterea imi e inutila...Si luptele, la fel. Dar cred in ele. Ma zbat si-o fac cu toata forta de care sunt in stare. Pun in fiecare batalie pe care o duc tot ceea ce am – trup, minte, suflet...Azi ma gandesc ca, poate, m-am atasat atat de tare de ceea ce simt incat nu mai pot trai altfel...Chiar daca ceea ce simt doare. Durerea mea imi e atat de draga incat nu ma pot desparti de ea...O urasc si-n acelasi timp, nu mai pot trai fara ea...Urasc ca iubesc. Pentru ca doare, uneori, mai mult decat pot suporta.E anormal. Stiu. Inteleg, si vad...Si e in mine un dor de viata nebun. Nealinat. Groaznic de apasator. Insa, pe altarul iubirii, jertfesc toate picaturile de viata ce-mi rasar in suflet. Daruiesc iubirii tot ce naste in mine – speranta, incredere, dedicare, daruire...Fiecare strop de frumos ce-si gaseste drum spre mine il ofer iubirii...Si dau, ma dau, pentru ca n-as putea face altfel. Sufletul imi e ingenunchiat...Si-acolo, jos, poate nu mi-ar fi cel mai rau...Dar e gol...Pustiu. Desigur, tristetea cea amara mi-e cel mai bun prieten...Nu mai stiu nici unde sa cer ajutor...Inspre ce directie sa-mi indrept privirile?...Cerul meu s-a intunecat...Parca doar noaptea vietii mi-a mai ramas...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu