Rasfoiesc paginile pe care le-am scris anul trecut, la inceputul primaverii, si sunt cumva, surprinsa...si intristata...Mi-e acum, atat de strain sentimentul de speranta si incredere, pe care-l simt revarsandu-se din multe scrieri de-atunci...Atunci cand simteam si credeam ca pot muta muntii din loc doar pentru ca simt, pentru ca iubesc...Acum imi sunt eu atat de straina… Scriam cu flori de viata in suflet, in gand, in minte…scriam despre lucruri care-mi plac – acum parca-mi vine sa ma intreb cum e sa-mi placa ceva!? Scriam despre bucurie, despre vise implinite, despre zboruri sufletesti…scriam despre fiori de viata, reali, nu inchipuiti, fiori de viata daruiti, nu smulsi cu forta, fiori de viata inaltatori, nu atat de apasatori...Si imi dau seama – cu luciditatea care nu-si paraseste usor postul, ca am coborat, rand pe rand, cate o treapta…cu fiecare zi, saptamana, luna, anotimp, anul ce-a trecut a insemnat un sir nesfarsit de trepte coborate inspre amaraciune, deziluzie, tristete si deznadejde. Desigur, au fost trepte pe care am stationat un timp, au fost trepte – ele, cele ce imi sunt, desi putine, luminite ce ma obliga sa-mi continui drumul prin tunelul intunecat – pe care am luptat sa urc, si-am urcat, desi am platit pentru inaltari cu inzecite dureroase coborari… Insa, in ansamblu, drumul meu a fost o coborare, o afundare...Am pierdut, pe drumul asta, rand pe rand, tot ceea ce imi slujea, in lupta ca arma, in lupta mea pt iubire... Entuziasmul... Ziua aceea, atat de indepartata, care mi-a impartit, fara sa ma intrebe, viata in doua parti – cea de dinainte si cea de dupa, e ziua in care entuziasmul a explodat in mine. Ravasitor, mi-a patruns in vene si m-a umplut de dorinta de viata. Pas cu pas, insa, entuziasmul s-a restrans in mine, si s-a tot micit, inca un pic, inca un pic, si tot asa… Acum, n-a mai ramas decat poate, o urma... La fel s-a intamplat cu increderea, cu speranta, cu toata nebunia care mi s-a infiltrat in suflet intr-atat incat o credeam cu adevarat posibila, palpabila… nebunia mea, cea care m-a facut sa traiesc... Si sa mor, totodata... si inteleg ca, de fapt, asta m-a invatat si ma invata, inca, viata... Ca poti invata sa mori. Pas cu pas, intr-un ritm cumplit de lent, sfasietor... Mor, rand pe rand, seninatatea, bucuria, lumina, dorintele, iluziile, determinarile… mor toate, lasand loc tristetii, durerii, agoniei…Nu, nu eram fericita nici in urma cu un an. Pentru ca aveam si-atunci umerii apasati de grelele piedici. Insa, entuziasmul imi dadea putere, si incredere, si siguranta si paseam in necunoscut cu o euforica dorinta de descoperire si atunci credeam ca nefericirea se poate transforma in fericire. Atunci inca credeam ca minunile exista. Credeam in fericiri scurte cat o clipa. Poate pentru ca le primeam. Si-mi era sufletul inundat de parfumul lor. Pentru ca atunci inca luptam pentru implinire. Si-acum lupt impotriva resemnarii neimplinirii... A fost, atunci, primavara sperantei... Anul asta ar trebui sa nu mai fie primavara...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu