Un suflet plapand...

Candva, am intalnit un suflet cu aripile frante, cu cicatrici adanci si urme de talpa...Era un suflet plapand, pierdut si ranit...Aveam in palme un suflet inghetat cu aripile frante si cicatrici adanci...Am inceput sa plang si lacrimi fierbinti udau sufletul din palmele mele, sufletul acela cu cicatrici adanci si urme de talpa...L-am spalat cu lacrimi si l-am vindecat, l-am pastrat cu grija, incercand sa-l ascund de durere...Nu a fost deloc usor, au fost momente in care sufletul acela chinuit aproape renunta la viata, au fost momente in care eu aproape renuntam la lupta...Dar zilele au trecut si foarte incet sufletul acela ranit si cu cicatrici adanci a inceput sa se vindece...Acum privesc un suflet cu aripi noi, cu cicatrici subtiri si fara urme de talpa...E acelasi suflet pur de copil pe care durerea nu a reusit sa il schimbe...iar dragostea mea, l-a ocrotit si il v-a ocroti mereu...

Astept o picatura de lumina...

Ce-i trebuie unei zile pentru a fi una frumoasa?..Pentru a fi o zi senina chiar daca cerul e plin de nori mohorati?..Pentru a te simti imbratisata de suave, caldute, raze de soare?..Pentru a putea trai bucuria lucrurilor marunte, a detaliilor?..Pentru a-ti lasa sufletul sa fie atins de puterea unui cuvant?..De puterea unui zambet, a unei priviri, de puterea unei taceri – graitoare?..Pentru a intelege ca un ”mi-e dor de tine ” ascunde-n el o intreaga lume...si nimic altceva nu e necesar?..Pentru a intelege ca unele lucruri nici nu trebuie discutate, e suficient ca stii ca exista...Sentimente, trairi…Ce anume te poate motiva intr-atat de puternic..incat sa poti transforma nesigurantele in sigurante, intrebarile in raspunsuri…Reale – nu create doar pentru a-ti linisti avantul sufletului…Cum sa simti optimism si incredere?..Putere pentru a-ti putea continua drumul, atat de brazdat de urcusuri si coborasuri…Putere pentru a putea intelege printre randuri, de a vedea subantelesurile…De a intelege din tacere, din absenta si mai ales, din cuvintele nerostite…Putere de-a putea astepta cu rabdare, fara a concluziona gresit…Fara a judeca, fara a trai stari infinit de contradictorii…Ce iti poate picura lumina in suflet?...Cand?...

Cu sufletul golit...

Ajungi uneori sa ai sufletul atat de golit de viata, atat de epuizat incat ai impresia ca nimic nu-l mai poate atinge, ca nimic nu ii mai poate face rau...Crezi ca ajungi sa atingi fundul prapastiei...Pentru faptul ca drumul tau, desi schiopatand, continua...ai impresia ca forta care te impinge inainte e mai puternica decat ceea ce te raneste...Pentru ca e ceea ce iti doresti, te amagesti ca e posibil sa te transformi in ratiune simpla, clara, rece si distanta...Crezi ca, daca ai impresia ca mai rau nu-ti poate fi, nu mai exista cale sa suferi si mai mult...Dar e amagire. E aparenta. E superficialitate. E o masca...uneori dovedind o oarecare efemera eficienta pe care n-o poti purta la nesfarsit...Pentru ca nu poti sa fugi. Nu poti sa te minti. Nu poti sa te prefaci...Intr-o clipa, poate de neatentie, tot iti ramane sufletul dezgolit, vulnerabil tuturor furtunilor sufletesti care bat la usa emotionala a fiintei, pregatite pentru ravasire, pentru dezastrul de simtire...Si oricat te-ai minti ca neasteptand, nedorind, nesimtind, n-ai cum sa te adancesti intr-o noua dezamagire, te trezesti navigand pe aceleasi nemiloase valuri de tristete si amagire. Iti dai seama ca duci, la neasfarsit, o lupta... Aceeasi lupta care desi n-are sorti de izbanda nu ai cum sa o abandonezi. Pentru ca n-ai forta sa renunti la o parte din tine...Poti oricand sa fugi! NU! Poti doar sa te amagesti ca fugi...As vrea sa am sentimentul ca, orice s-ar intampla, cumva, exista o portita de scapare. Ca pot, cand simt ca nu mai fac fata, sa ma ascund, sa ma opresc intr-un loc in care doar sa-mi trag sufletul...Sa fug de realitate intr-un vis, sa ma prefac ca visu-i realitatea pe care o doresc si sa ma amagesc, iar amagirea sa imi fie alinare, sa imi impace, chiar superficial, sufletul obosit de lupta...Am trecut, zilele astea, prin stari asa de diferite...Asteptarea s-a lungit, s-a prelungit pana a ajuns la cronicizare si s-a transformat intr-un monstru cu mii de brate care ma incolaceau, care mai de care, mai strans...Tacerea m-a sufocat, speranta implinirii acelei mici dorinte pe care-am vrut s-o cred posibila si-a pierdut, incetul cu incetul, licarirea...Sentimentul de deznadejde si-a facut loc tiptil in sufletul meu si dezamagirea mi-a turnat venin in vene...Valuri furioase de impotrivire, de rabufnire m-au atras spre adancuri sufletesti...Suvoi navalnic de lacrimi au nascut avalanse de durere in mine...Si mi-am trait furtunile. M-au stors de toata seva de viata, m-au ravasit...Si au lasat in urma lor numai pustietate...m-am umplut de un sentiment de inutilitate, de zadarnicie a oricarui gest...Nimic nu poate suplini ceea ce lipseste din suflet – linistea, impacarea sufleteasca, bunatatea...E straniu si parca nimic nu ma poate atinge acum...E o amara stare de indiferenta care, desi nu-mi place, nu ma doare...Parca sunt toate amortite in mine...parca, dintr-o data, am uitat sa simt...Si nu regret, nu ma jelesc, nu plang........Mi-e indiferent...

As vrea sa urasc... dar iubesc.

Azi, as vrea sa urasc... E prima data cand simt ca vreau sa urasc... Si urasc. Urasc viata. Urasc noptile in care trebuie sa dorm si sa ajung astfel intr-o lume a viselor pe care n-o pot controla. Nopti care imi poarta sufletul in alte lumi – in lumile mult dorite, ale viselor implinite. Si-odata cu dimineata, visele se spulbera, se transforma-n fum lasand in urma doar un suflet coplesit de amaraciune... Urasc diminetile... Cand as vrea doar sa-mi adancesc capul in perna, sa inchid ochii si sa fie un intuneric gol, fara sfarsit... Sa nu fiu nevoita sa fac fata unei noi zile. Sa nu trebuiasca sa exist, sa ma misc, sa gesticulez, sa vorbesc, sa comunic – cu sufletul facut praf – disimuland... Si sa zambesc, desi mi-e zambetul doar o inclestare crancena de durere... Un ranjet fals... Urasc zilele, urasc noptile – urasc fiecare clipa... pentru ca inseamna doar furtuni cumplite, lacrimi reci si asteptari nesfarsite... cumplitele asteptari... si zile si nopti de furie... O furie crunta, profunda, dezlantuita… impotriva vietii, impotriva tuturor dar, mai ales, impotriva mea... Da, pe mine ma urasc. Ca nu sunt in stare sa ma iubesc. Ca sunt slaba. Ca o adiere a vantului ma doboara tot asa cum o alta ma umple de viata... Ca sufar ca un caine pentru un gest, pentru o vorba aruncata intr-o secunda. Ca mi-e sufletul cioburi, toate cumplit de ascutite, provocand rani sangerande in mine. Ca plang pana imi seaca lacrimile si tot nu mi-e mai bine. Ca nu sunt in stare sa ma ridic deasupra durerii pe care o simt. Ca-mi vine sa urlu si totusi tac... Imi urasc neputinta. Lipsa de mandrie. Imi urasc vulnerabilitatea. Si disponibilitatea sufleteasca care e, iar si iar, calcata in picioare. Imi urasc sufletul. Ca simte...doar trairi extreme... As vrea sa urasc... Ura sa-nvinga-n mine orice urma de sentiment bun si curat. Sa ucida orice firicel de afectiune – afectiunea infinita fara de care nu sunt in stare sa traiesc, care ma inalta la stele dar ma si coboara in cele mai adanci abisuri - s-o ucida ura pe toata, si-n golul lasat sa-si gaseasca culcus incrancenarea, nepasarea... Ura, crescanda, sa ma faca puternica si imuna la orice sentiment... As vrea sa platesc indiferentei cu indiferenta... As vrea sa iau si sa nu ofer nimic in schimb... As vrea sa fiu in stare sa calc in picioare sentimente. Sa nu-mi pese. Sa raspund lipsei de delicatete cu cuvinte dure, taioase, sa provoc rani, la fel ca cele ce-mi sunt provocate... As vrea sa dau durere, pentru durere. Sa curga lacrimi pentru lacrimile mele... Ignoranta pentru ignoranta... As vrea sa urasc. Dar iubesc... Tot ce azi as vrea sa urasc...

Doar… o amara pacaleala...

Amara pacaleala, e toata viata uneori... Crezi ca poti s-o pacalesti si sa-i furi marunte clipe de placere… Joci cinstit mereu, si incerci, poate, uneori, sa mai joglezi un pic, crezand ca, poate, pe cai ocolite, obtii ceva mai mult… Si daca reusesti, si-ti traiesti clipa furata, crezi ca poti s-o faci din nou… Sa furi o alta clipa… si sa traiesti din crampeiele de fericire… Dar nu-ti reuseste la nesfarsit… cand crezi mai cu putere ca ai reusit s-o pacalesti, ca ai reusit sa-i rapesti o portie mai mare de bine… Ea, viata ta… iti arata ca de fapt, tu esti cel pacalit... Ca franturile tale de fericire nu sunt decat amare amagiri… si ca nu-ti da decat atat cat are ea chef sa-ti dea. Nu atat cat ti-ai dori tu... Sau cat ai putea tu trai. Si cat ai putea sa simti... O pacaleala amara, as vrea si azi sa fie totul... Sa fie o gluma faptul ca-mi simt sufletul farame… Mii de bucatele imprastiate in mine... Si amortita sunt, trup si suflet... O amorteala care ma ingheata... Azi, as vrea ca ratiunea sa-mi fie mai puternica decat sentimentele. Sa pot sa spun ” gata “! Si sufletul sa asculte de minte..Sa pot sa nu mai iubesc... Sau, macar, sa nu mai simt. Nimic. Totul sa fie doar nepasare si indiferenta... Linistita, calma, indiferenta, fata de orice mi-ar putea atinge sufletul, si l-ar putea rani... Asa cum e acum... Crunt calcat in picioare. Lovit drept in fata... Cat?… oare cat poate accepta un suflet sa fie calcat in picioare? Cat de multe poate sa indure? cand ajunge la limita? De cate ori poate sa moara si sa prinda iar viata? Nu mai vreau ca maine sa o iau de la capat... nu mai vreau sa-mi zic, ca-n fiecare zi, ca trebuie sa lupt. As vrea sa depun armele... Sa accept ca sunt infranta. Fara drept la replica. Nu mai vreau sa simt. Chiar nu mai vreau... Dar stiu, stiu atat de limpede ca… iar si iar, voi relua acelasi joc, in care… doar eu sunt cea care pierde, inca o data, si inca o data… Dar pana cand? Cand va fi ultimul pas? Cand vine noaptea, cum sa pun capul pe perna stiind ca urmeaza o alta dimineata? O dimineata ce-mi va aduce tocmai ce vreau sa uit ca exista… De ce nu se poate fara vise, fara iluzii? De ce nu-i doar o pacaleala durerea pe care o simt? Imi plang de mila? Ma scufund in vasul cu amaraciune pentru ca sunt slaba? Pentru ca e mai usor sa ma complac intr-o stare lamentabila decat… Decat sa fac ce? Sa schimb ceva? S-o iau pe alt drum? Poate… dar azi nu imi mai pasa... Si de-ar fi o lume-ntreaga aratandu-ma cu degetul, criticandu-ma…Eu tot asa as face… asa cum simt... Si simt acum c a as vrea sa plang... Sa spele lacrimile tristetea si furia din mine... Dar imi sunt ochii seci, mi-e sufletul secat de lacrimi. Nici ele nu mi-au ramas…De fapt, ce mi-a mai ramas?...Doar… o amara pacaleala.

Pact cu viata... Se poate?

Vreau sa scriu – urla in mine viata, trairile – toate clipele care se vor transpuse in cuvinte. Dar si cuvintele ma dor cumplit... Le simt cum se zbat in mine, cum ma ranesc toata pe dinauntru si durerea e una atat de fizica ca as vrea sa smulg din mine ceea ce imi face atat de mult rau… sau, macar, toate simturile sa-mi fie amortite, nimic sa nu mai ajunga la mine... Cu toate se obisnuieste omul?.. Cu toate se invata?.. Dar putem vreodata sa ne invatam cu nefericirea?.. Azi plangem, ne zbatem, ne impotrivim nefericirii nevrand s-o lasam sa ne acapareze sufletul, maine ne luptam un pic mai putin decat azi, si tot asa… pana cand nefericirea ajunge sa faca parte intr-atat de mult din noi, incat o confundam cu normalitatea? Si-ajungem sa spunem ca e bine asa cum e, cand, de fapt, e rau ca naiba?.. Putem, resemnati, sa traim asa o viata intreaga, sa mergem mana in mana cu nefericirea pe fiecare drum ce ne e sortit? E intrebarea la care mi-e tare teama sa raspund. Mi-e frica ca raspunsul pe care mi l-as putea da m-ar arunca intr-un hau si mai adanc decat cel in care ma aflu. Ca speranta unei zile in care sa ma trezesc cu sufletul usor, cu pofta de viata frematand in mine, cu ochii limpezi si zambetul pe buze – un zambet incarcat de bucuria existentei, s-ar pierde si ea... Si, fara urma aceea de licarire de la capatul tunelului, ce as mai putea sa fac?.. Si-asa mi-as dori, de multe ori, sa ma intind pe jos, si sa nu mai trebuiasca sa ma ridic de acolo. Sa nu mai trebuiasca sa simt. Sa nu mai trebuiasca sa merg mai departe.. Ce ma face sa continui, totusi? Nici nu stiu… probabil nu vreau sa cred ca-i totul pierdut, ca nu mai exista nici o sansa… sansa la viata, adevarata viata, nu o simpla existenta... As vrea sa pot sa fac un pact cu viata si cu nefericirea asta cumplita care s-a lipit de mine si nu vrea nicicum sa-mi mai dea drumul... Prea o hranesc bine, stiu eu… Un pact… sa traiesc... Sa traiesc, sa fiu vie, sa simt, sa pot sa ma abandonez unei fericiri necenzurate, complete, fara temeri, fara indoieli, intrebari si nesigurante... Pur si simplu, fericire... Si sa dau pentru asta ani din viata. 5, 10, cati ar fi necesari, oricati as mai avea.. Sau, chiar sa mor… dar sa mor intr-un moment de fericire simpla, pura, neintinata de nici o pata... de nicio tradare... Dau nefericirea pe o moarte-n fericire. Sufletul meu sa zboare si zborul lui sa fie spre inaltimile acelea mult dorite, ale implinirii celor mai tainice ganduri si dorinte... Sa inchid ochii intr-o astfel de clipa de viata, intr-un astfel de vis… si realitatea sa nu mai existe. Sa fie… doar sfarsitul... Dar viata… viata nu face compromisuri. Nu accepta targuri. Negocieri. E asa cum e. Asa cum TREBUIE... Clipele de viata – portii de lumina, de-o orbitoare mult dorita lumina chiar, le am, le traiesc, ma rascolesc si-mi fac sa vibreze fiecare particica a fiintei. Ma inalta la stele, ma fac sa stralucesc ca ele, pe bolta unui Cer ce apartine celor mai intense sentimente… dar oricat de mult as vrea eu ca ceasornicele necrutatorului timp sa se defecteze toate in acele clipe, ca timpul sa se opreasca… nu se poate... Si, de-acolo, de sus, din inaltimile trairilor mele sufletesti, realitatea ma prinde si ma arunca crunt, mereu in aceeasi prapastie in care sunt prizoniera… si evadez, iar si iar, fug de realitate gasindu-mi refugiul in bratele viselor implinite, pret de o clipa… o implinire intunecata mereu de umbra realitatii ce ma urmareste… si scapare nu exista, trebuie sa ma intorc mereu in aceeasi celula, mica, trista, dezolanta… a nefericirii... Zilele astea… un pact, totusi... Pactul interzicerilor... A limitelor care n-au voie sa fie depasite. Un pact al trairilor care n-au voie sa-si gaseasca implinirea. Un pact in care eu dau, de bunavoie dar cu sufletul facut tandari… Dau clipele de viata pentru… pentru ce? Pentru liniste?.. Pentru resemnare?.. Dar TREBUIE ?… pentru ca asa imi impune viata?...

Cui ii pasa?....

Cui ii pasa ca te trezesti dimineata cu teama unei noi zile?...O noua zi pentru lume dar nu si pentru tine....ca ai vrea sa-ti acoperi capul cu plapuma, sa nu ajunga pic de lumina la tine...sa dormi, si sa dormi, si sa dormi, atat ai vrea… doar ca sa nu simti...Sa nu simti tristetea care-ti guverneaza viata...sa nu iti simti sufletul care ar vrea si el sa fuga de tine...satul de lacrimi...Cui ii pasa ca traiesti o viata careia nu-i gasesti rost?...Ca faci lucrurile pe care TREBUIE sa le faci, doar pentru ca nu poti sa faci altceva...ca atunci cand zambesti, zambetul e doar unul aparent....ca atunci cand incerci sa-ti scrijelesti pe fata un zambet, inima iti plange...ca vorbesti cu oamenii dar esti, de fapt, la km departare de ei...ca te adancesti in munca, in mii de lucruri, doar, doar vei reusi sa uiti de tine...Dar cui sa-i pese?...Cui sa-i pese ca nu esti omul puternic care se asteapta ceilalti sa fii?..ca iti impui drumul pe care sa mergi, si-n clipa urmatoare te abati de la el...ca nu te ating stropii de ploaie dar nici nu te mangaie razele soarelui...ca trece fiecare zi fara sa simti nimic...nimic...decat amaraciune...un gol imens in suflet...o durere...fizica chiar...Cui ii pasa ca ti-e groaza de fiecare seara care vine?...Seara, cand toate par mai greu de indurat...Si noaptea, noaptea, cand te coplesesc amintirile, dar mai ales, imposibilitatile viitorului...Noaptea, cu visele… care raman doar vise...Si-ai vrea doar ca noaptea sa fie una eterna, doar de frica viitoarei zile...cand trebuie sa o iei de la capat,iar si iar... Pana cand?...Cui ii pasa?... Si de ce i-ar pasa cuiva?

Tacere... si tandrete...

Zile de tacere... O tacere exterioara ce ascunde trairi prea intense pentru a putea fi redate in cuvinte... Trairi incarcate de o ucigatoare, dulce, minunata tandrete... Tandrete in priviri. Tandrete in gesturi. Tandrete in atingeri... Tandrete alint, tandrete zambet, tandrete soapta, tandrete comunicare... O comunicare intensa, tacuta – fara vorbe... Atat de multa tandrete incat simti ca te sufoci, ca n-ai aer. Si nici nu vrei sa ai... Vrei doar sa te pierzi in infinitatea acelor gesturi de-o coplesitoare tandrete. Vrei sa existe doar clipa aceea care te aprinde dar te si ingheata... Sa se opreasca timpul si sa-ti lasi sufletul mangaiat de acea delicata tandrete, care te sperie dar te si subjuga. Te atrage, ca un magnet... Te simti captiv in lanturile ei. Si captivitatea e atat de mult dorita... E captivitatea plina de tandrete care-ai vrea sa tina o vesnicie... Atat de multa tandrete. Ca nu mai conteaza daca mai urmeaza ceva sau nu... Pentru ca nimic nu mai poate exista. Mai intens. Mai tandru...

Afectiunea... minunea din sufletele noastre...

Afectiunea nu poate fi incadrata in limite. N-o poti masura. Nu poti spune ca ti-e suficient un kg de afectiune, ca iti ajunge o ora de afectiune, sau poate doar cativa stropi… In ce tip de sistem masurabil poti stabili cata cantitate de afectiune ti-e suficienta? Si ce inseamna suficient? Cantitate necesara doar supravietuirii? Sau cantitate necesara unei stari de fericire?...Afectiunea nu o poti da, nici nu o poti primi, cu portia. Azi un pic, maine inca un pic… si tot asa, constanta, mereu la un nivel ” acceptabil ” – din care sa-ti ajunga doar atat cat sa-ti hranesti zilnic sufletul, la limita, cat sa nu mori… de foame. Foame de dragoste, de sentimente profunde, pozitive. Si intr-o zi, cand nu-ti primesti doza, ce faci? Te zbati, lupti, ceri, te chinui sa-ti obtii portia de afectiune atat de necesara existentei tale? Sau, pur si simplu, te pierzi? Traiesti dar nu esti viu? Si continui asa, pana cand, intr-o zi, primesti, poate doar din intamplare, o alta doza? Si o iei mereu, iar si iar, de la capat, incercand, ca un dependent de afectiune, sa supravietuiesti cumva? Sa mai traiesti o zi, si inca o zi?...

Eu, da, sunt o dependenta de afectiune. Si, oricat de multa as primi, nu mi-e de-ajuns, mereu e loc de mai mult. Sunt un burete de afectiune. Absorb cu nesat fiecare privire, fiecare gest, fiecare vorba, fiecare atingere… tot ceea ce poate sa-mi hraneasca sufletul. Sa ma umple de viata, de lumina. Sa-mi faca sufletul sa vibreze. Nu o stochez, nu fac rezerve. O traiesc doar, o simt. Atunci cand o primesc. Nu ma hranesc azi din afectiunea primita ieri. Azi, am nevoie de afectiune din nou. Maine, la fel... Toti avem nevoie de afectiune. Toti. Unii exteriorizam aceasta nevoie – toate gesturile noastre denota o foame nestavilita de afectiune. Ne caracterizeaza. Traim si ne hranim cu dragoste. Primind si daruind, la randul nostru, celorlalti, afectiune. Altii, n-o arata, desi simt nevoia de afectiune. Accepta ceea ce primesc, se hranesc cu dragostea celor din jur, uneori chiar nerecunoscand ca sentimentele acelea le-a umplut existenta de viata, ca le era necesara, ca aerul. Cred ca le e teama. Teama ca, afectiunea, invadandu-le viata, le-ar zdrucina echilibrul, condus de ratiune. Ca s-ar pierde, coplesiti de sentimente carora n-ar sti cum sa le faca fata si, mai mult de atat, cum sa le raspunda. Le e teama ca, dandu-si voie sa simta, ar parea slabi. S-ar simti dezgoliti si vulnerabili. Pentru ca e mai usor sa-si traiasca viata respectand reguli rationale, limite si conveniente. Respectand reguli impuse cu mintea… cand viata ar trebui sa fie ghidata doar de sentimente. De sentimentele frumoase. Care ne fac sa crestem, sa simtim ca avem aripi, ca putem zbura spre alte universuri, ca suntem mari…imensi... sufleteste.

Afectiunea – minunea din sufletele noastre. Pe care putem doar s-o daruim sau nu. Pe toata... Sau deloc... Atunci cand simtim, simtim cu totul. Dam tot. Asteptam sa primim tot... Putem sa ne oferim doar cu totul. Sa ne punem sufletul inaintea celor carora simtim ca vrem sa facem acest lucru – TOT sufletul... Nu pe bucatele. Nu franturi. Ne daruim inima, toata... Iubim, cu toata fiinta... Nu exista ” te iubesc un pic ” – exista doar ” te iubesc ” sau ” nu te iubesc “. Simplu. Clar. Alb. Sau negru.

Tristetea....marea stapana...

Sunt mereu intre doua stari, mereu, mereu… Mereu intre vointa care ma impinge pe-un anumit drum si durerea din cosul pieptului ce ma strange ca intr-o menghina… Mereu intre dorinta sufletului de a-si lua zborul si neputinta lui de a se desprinde de ceea ce-l atarna… Mereu intre bucuria clipelor pe care reusesc sa le traiesc si tristetea clipelor pe care le doresc traite si sunt doar iluzii… Tristetea – marea stapana – si-a facut loc in toate, chiar si-n bucurie… parca nimic nu mai poate fi fara pata de amaraciune…Ma straduiesc... Ma straduiesc sa zambesc... sa-ti zambesc... chiar daca curg lacrimi din sufletul meu... Ma straduiesc sa spun ca pot... sa-ti spun ca pot, desi am impresia ca toata greutatea lumii e pe umerii mei... Ma straduiesc sa merg pe un drum dar mi-e atat de greu incat nu ma pot impiedica sa ma intreb daca nu-i gresit ce fac, daca de fapt, incercand sa fac lucrurile ” bine ” nu va iesi totul tocmai pe dos, chiar pentru ca fiecare pas pe care-l fac e o fortare impotriva firii… pentru ca lucrurile nu vin de la sine, nu curg intr-un mod firesc... Ma straduiesc sa privesc soarele desi ochii imi sunt invaluiti intr-o ceata densa de neputinta trista si ma intreb daca nu-i mai presus de mine, de puterea mea de sacrificiu, de lupta, de intelegere, de acceptare... ceea ce caut, implinirea sufleteasca la care aspir impotrivindu-ma si negandu-mi asteptarile si sperantele, si visele, si dorintele, pentru a ajunge la ceva ce, poate, e doar iluzie si n-are nici o posibilitate de implinire in realitate, in realitatea mea… fericirea unei iubiri care se daruieste fara a astepta NIMIC in schimb. Vreau sa iubesc, sa daruiesc, si asta sa-mi fie de-ajuns pentru a-mi umple sufletul de fericire… o fericire clara si nedisimulata... Cand in suflet arde, cu valvatai, o dorinta, o rana, cum sa o ignori, cum sa o transformi, cum sa o alungi?... Si vreau, si ma straduiesc. Dar nu pot ignora senzatia de zadarnicie ce-mi flutura-n minte, in fiinta... Sunt doar o fiinta slaba in fata iubirii, asta sunt… si dorintele-mi sunt iluzorii… si temerile imi sunt nesfarsite…

Anul asta ar trebui sa nu mai fie primavara...

Rasfoiesc paginile pe care le-am scris anul trecut, la inceputul primaverii, si sunt cumva, surprinsa...si intristata...Mi-e acum, atat de strain sentimentul de speranta si incredere, pe care-l simt revarsandu-se din multe scrieri de-atunci...Atunci cand simteam si credeam ca pot muta muntii din loc doar pentru ca simt, pentru ca iubesc...Acum imi sunt eu atat de straina… Scriam cu flori de viata in suflet, in gand, in minte…scriam despre lucruri care-mi plac – acum parca-mi vine sa ma intreb cum e sa-mi placa ceva!? Scriam despre bucurie, despre vise implinite, despre zboruri sufletesti…scriam despre fiori de viata, reali, nu inchipuiti, fiori de viata daruiti, nu smulsi cu forta, fiori de viata inaltatori, nu atat de apasatori...Si imi dau seama – cu luciditatea care nu-si paraseste usor postul, ca am coborat, rand pe rand, cate o treapta…cu fiecare zi, saptamana, luna, anotimp, anul ce-a trecut a insemnat un sir nesfarsit de trepte coborate inspre amaraciune, deziluzie, tristete si deznadejde. Desigur, au fost trepte pe care am stationat un timp, au fost trepte – ele, cele ce imi sunt, desi putine, luminite ce ma obliga sa-mi continui drumul prin tunelul intunecat – pe care am luptat sa urc, si-am urcat, desi am platit pentru inaltari cu inzecite dureroase coborari… Insa, in ansamblu, drumul meu a fost o coborare, o afundare...Am pierdut, pe drumul asta, rand pe rand, tot ceea ce imi slujea, in lupta ca arma, in lupta mea pt iubire... Entuziasmul... Ziua aceea, atat de indepartata, care mi-a impartit, fara sa ma intrebe, viata in doua parti – cea de dinainte si cea de dupa, e ziua in care entuziasmul a explodat in mine. Ravasitor, mi-a patruns in vene si m-a umplut de dorinta de viata. Pas cu pas, insa, entuziasmul s-a restrans in mine, si s-a tot micit, inca un pic, inca un pic, si tot asa… Acum, n-a mai ramas decat poate, o urma... La fel s-a intamplat cu increderea, cu speranta, cu toata nebunia care mi s-a infiltrat in suflet intr-atat incat o credeam cu adevarat posibila, palpabila… nebunia mea, cea care m-a facut sa traiesc... Si sa mor, totodata... si inteleg ca, de fapt, asta m-a invatat si ma invata, inca, viata... Ca poti invata sa mori. Pas cu pas, intr-un ritm cumplit de lent, sfasietor... Mor, rand pe rand, seninatatea, bucuria, lumina, dorintele, iluziile, determinarile… mor toate, lasand loc tristetii, durerii, agoniei…Nu, nu eram fericita nici in urma cu un an. Pentru ca aveam si-atunci umerii apasati de grelele piedici. Insa, entuziasmul imi dadea putere, si incredere, si siguranta si paseam in necunoscut cu o euforica dorinta de descoperire si atunci credeam ca nefericirea se poate transforma in fericire. Atunci inca credeam ca minunile exista. Credeam in fericiri scurte cat o clipa. Poate pentru ca le primeam. Si-mi era sufletul inundat de parfumul lor. Pentru ca atunci inca luptam pentru implinire. Si-acum lupt impotriva resemnarii neimplinirii... A fost, atunci, primavara sperantei... Anul asta ar trebui sa nu mai fie primavara...

Cerul meu s-a intunecat...

Nimeni nu-mi poate lua ceea ce simt... Nimeni...Si, desi doare cumplit, desi simt, uneori, ca-n nopti inghetate ca cea de-acum, bucati din suflet imi sunt smulse cu brutalitate si azvarlite-n departari goale de viata... Desi ma simt ciuntita, ma simt epuizata si imi dau seama ca de-abia ma mai tarasc…desi, ceea ce simt imi apartine...Mie...Numai mie...Pot sa raman singura pe lume dar ceea ce simt va fi mereu cu mine. E asta doar strigatul primitiv al sufletului ce se simte despuiat de tot ce-i apartine…Inca mai iubesc. Si-acest “inca” are o semnificatie temporala nesfarsita... Inca simt – si ieri, si azi, si maine. Si vad si inteleg – desi as prefera sa n-o fac – ca zbaterea imi e inutila...Si luptele, la fel. Dar cred in ele. Ma zbat si-o fac cu toata forta de care sunt in stare. Pun in fiecare batalie pe care o duc tot ceea ce am – trup, minte, suflet...Azi ma gandesc ca, poate, m-am atasat atat de tare de ceea ce simt incat nu mai pot trai altfel...Chiar daca ceea ce simt doare. Durerea mea imi e atat de draga incat nu ma pot desparti de ea...O urasc si-n acelasi timp, nu mai pot trai fara ea...Urasc ca iubesc. Pentru ca doare, uneori, mai mult decat pot suporta.E anormal. Stiu. Inteleg, si vad...Si e in mine un dor de viata nebun. Nealinat. Groaznic de apasator. Insa, pe altarul iubirii, jertfesc toate picaturile de viata ce-mi rasar in suflet. Daruiesc iubirii tot ce naste in mine – speranta, incredere, dedicare, daruire...Fiecare strop de frumos ce-si gaseste drum spre mine il ofer iubirii...Si dau, ma dau, pentru ca n-as putea face altfel. Sufletul imi e ingenunchiat...Si-acolo, jos, poate nu mi-ar fi cel mai rau...Dar e gol...Pustiu. Desigur, tristetea cea amara mi-e cel mai bun prieten...Nu mai stiu nici unde sa cer ajutor...Inspre ce directie sa-mi indrept privirile?...Cerul meu s-a intunecat...Parca doar noaptea vietii mi-a mai ramas...

Uitare?... De unde se cumpara?

Uitarea nu ajunge acolo unde exista iubire…cred...Poate ca am dreptate. Poate ca uitarea chiar e imposibila. In schimb, sunt atat de multe, alte sentimente, care se nasc in noi… pentru iubire, din cauza ei…Iubirea… straniu sentiment si… inspaimantator. De-ai cunoaste dinainte ce te-asteapta, cu ce armuri sofisticate ti-ai imbraca sufletul, ca sa-l protejezi? Ce armura ar putea fi folositoare si-ar opri invazia iubirii… aceea care patrunde in suflet, fara sa anunte sau sa ceara voie, se instaleaza comod, punand stapanire pe fiecare centimetru de trup, pe fiecare adiere de spirit...Nu alegem pe cine sa iubim, nu hotaram intensitatea cu care o facem. Nu alegem nici cand sa ne oprim. Mi se spune – a cata oara, oare? – ca sta, totusi, in putere noastra sa gestionam ce simtim, sa controlam, sa directionam sau nu valul de simtire intr-o anumita directie, sa pastram mereu calea care ” trebuie “...Si totusi… ma indoiesc ca avem discernamant atunci cand simtim, ma indoiesc ca puterea mintii e mai mare decat cea a inimii… ma indoiesc ca putem schimba, cu toata vointa din lume, chinul in implinire, durerea in alinare…De fapt, toate sentimentele pe care le inchidem cu forta in noi, carora nu le dam dreptul la exprimare, nu se pierd, ci se acumuleaza in suflet… ajung sa ne sufoce, si toate dorintele si asteptarile neimplinite, toate iluziile spulberate, isi pun amprenta asupra noastra, sadindu-ne in suflete nefericire, frustrare, amaraciune, dezamagire… Si atat de multa neconsolata tristete... Lucrurile pe care le simti si dor, si afunda, nu se pierd, nu trec cu noaptea… ele sapa pe dinauntru, lent si sigur...Da, ma zbat. Ma straduiesc si fac eforturi… multe. Sa fiu altruista, sa fiu calma si senina, sa daruiesc si sa intorc iar si iar, si celalalt obraz. Imi trag seva necesara existentei – si cat de chinuita existenta – din autosugestie. Imi spun mereu ca lupta mea va avea un rezultat, ca toate gesturile mele isi vor gasi, candva, cumva, raspunsul, ca nimic din ceea ce fac, nu e in zadar… si-mi spun, si-mi repet… si fac un pas pe drumul asta, si inca unul, si inca unul… Si vine apoi, pe neasteptate, o clipa in care simt ca nu mai pot. Si ma opresc. Si navalesc toate asupra mea. Tot ce-am reprimat, tot ce-am sechestrat, acolo, undeva intr-un ungher ascuns al sufletului, toate durerile pe care incerc sa nu le aud, toate dorurile care-mi picura disperare in suflet si ma straduiesc sa le fac fata… toate, toate navalesc asupra mea, cu furie, cu o forta care ma doboara. Si ma afund iar... De-acolo, de jos, imi vine si-as vrea, sa nu ma mai ridic. Sa nu trebuiasca sa o iau de la capat. Asta-i spaima mea cea mare... Cunosc atat de bine fiecare pas al acestui drum, fiecare spin si fiecare cotitura imi sunt atat de familiare si mi-e mereu atat de frica de ele… si totusi, o iau mereu din loc, si merg, si merg. Si stiu si de ce. Pentru ca iubesc si nu pot mereu sa ma mint ca n-o fac... Pentru ca mi-e dor si nu pot mereu sa ignor asta... Pentru ca sunt doar un om...un suflet...Dar nu stiu pana cand. Cat poate un om sa traiasca asa?

Azi, ghioceii mei au plans si ei.....

Cu barbia stransa-n piept, cu lacrimile adunate in colturile ochilor, cu dintii inclestati de impotrivire, am asteptat, azi, ” clipa de viata “...Acea clipa de viata pe care, de atatea ori, am asteptat-o si-am primit-o cu bucurie, cu emotie naucitoare, cu trista aparenta resemnare sau cu disperata si acuta foame... Clipa de viata din care mi-am hranit sufletul de atatea ori azi, eu singura mi-am refuzat-o...n-am vrut azi, si n-am putut, sa ma amagesc cu acea furata clipa de viata si sa ma prefac ca tacerea stransa manunchi, ca departarea ce-a cascat intre noi prapastie ametitoare, nu doare... Am tacut azi si tacerea a vorbit mai mult decat cuvintele. Ochii mei, pe care nu i-ai putut intalni, te-au strigat, te-au implorat. Si ti-am cerut azi, fara sa-ti cer...dar tu nu ti-ai dat seama, nu ai simtit sufletul meu, nu m-ai auzit...As fi vrut sa intelegi...Sa ma intelegi. Sa ma vezi. Sa ma simti. Sa simti ca ma afund si ca am nevoie de tine. Si sa conteze. Sa contez. Sa fii...Eu ma afund in continuare, viteza e naucitoare si nu mai deslusesc ce e in jurul meu...Tu, ai inteles?...Nu stiu... Daca tot e iarna, daca tot se incapataneaza sa staruie, sa fie frig, zapada, cer mohorat… de ce nu ingheata toate odata cu natura?...De ce nu ingheata trairile, asteptarile, neputintele, durerile… de ce ele se incapataneaza sa sape pe marginile, si-asa fragile, ale sufletului?...Pasesc cu teama prin tacerea intunecata si mi-e frica de fiecare nou pas. Ma inspaimanta fiecare gest prin care sufletul se chinuie sa evadeze din incremenirea la care l-am condamnat...Si ma zbat sa scap si cu cat ma zbat mai mult cu atat doare mai tare… dar simt ca o greutate mi-apasa pieptul si mi-e tot mai greu sa-mi las sufletul sa respire...Vreau sa ma resemnez dar nu pot impiedica razvratirea ce-mi sugruma fiinta...Vreau sa tac dar trairile izbesc cu furie inlauntrul meu cerandu-si dreptul la exprimare...Cu o bagheta magica as putea sterge, anula… as putea uita, oare?...Dar nu vreau sa sterg, nu vreau sa uit, nu vreau sa pierd… dar ce vreau? Nu stiu. Nu mai stiu...Cred ca…As vrea sa am siguranta...Siguranta ca merg pe un drum care ma va duce undeva. De data asta, ma va duce undeva. Unde va fi, imi va fi, mai bine...Sau doar bine...As vrea sa am capacitatea de-a primi fara cracnire loviturile pe care, se pare, trebuie sa le primesc...Sa pot sa le accept, sa le inteleg si sa fiu un pic mai pregatita pentru ele...As vrea sa simt ca, intr-adevar, exista un rost in toate...Ca eforturile nu sunt zadarnice...Ca lacrimile si imbogatesc cumva, nu doar seaca fiinta...As vrea sa am taria de-a intelege cum poate iubirea sa inalte cand simti doar ca te afunzi. Sa nu pierd mereu coltisorul acela de seninatate de care-mi sunt agatate toate sperantele...As vrea sa vreau mai mult. Sa fie posibil, sa existe in mine atat de multa dorinta de-a schimba ceva, incat sa se si schimbe...Nu pot mai mult decat pot. Si sufletul, evadat o clipa, ajuns pe meleagurile simtirii, trebuie sa se intoarca la amorteala si tacerea lui. E condamnat... Definitiv? Cine stie? Si ce conteaza?...Azi ghioceii mei au plans...au plans si ei...