Fara sa stii cine sunt, citeste-mi in vorbe, citeste-mi in gand... fara sa stii ca exist, gandeste-te la mine ca la o fiinta ce nu va fi a nimanui, ca la o stea ce se va stinge inainte ca tu sa ajungi la ea...



Numai Dumnezeu are privilegiul de a ne abandona... Oamenii nu pot decat sa ne intoarca spatele...







vineri, 24 aprilie 2015

Nu m-a iubit niciodata....

          Nu m-a iubit niciodată. Am știut-o întotdeauna, nu am recunoscut-o niciodată... Nu m-a iubit niciodată. I-am dat tot, până la ultimul fior al inimii și el a primit tot, firesc, ca și cum fiecare răsuflare de-a mea i se cuvenea de drept, ca și cum fiecare zbor al sufletului i se datora, ca și cum fiecare zâmbet mi-era creionat de mâna lui dibace, ca și cum pașii mei mergeau strict pe urmele presărate de gândurile lui...
        Nu m-a iubit niciodată. Dar eu am ars într-un foc al iubirii nestăvilite, o iubire încrâncenată, care m-a frânt în mii de bucățele, pierzându-mă în resturile cenușii unui foc ce-a ars întinzându-și limbile lacome și înghițind haotic fiecare colțișor al unui suflet vitregit de iubire, însetat până la epuizare de dor de viață.
            Nu m-a iubit niciodată. Și-am primit fiecare fărămitură de sentiment ca pe o mană cerească, fiecare licăr din privire și fiecare vorbă caldă ca pe-o hrană ce-mi umplea ființa cu divinitate și-am simțit, sorbind cu nesaț mereu acei ultimi stropi rămași pe fundul cupei plinătății vieții, plătiți cu lacrimi fierbinți și valuri de tristețe, că trăiesc murind....
        Nu m-a iubit niciodată. Încovoiată și-n același timp înălțată de-acel te iubesc crestat adânc în inimă, crezând că zbor am coborât toate treptele voluptății ființei și-am întâlnit întunericul lumii ce m-aștepta cu brațele pierzaniei larg deschise, vroindu-mă cu totul, și-am zis da nimicului și urlând în mine, n-am mai crezut.
          Nu m-a iubit niciodată. Țepi aricești au crescut și-au făcut zid în jurul sufletului, însângerându-l la fiecare gest de împotrivire, izolându-l într-o tăcere neagră, înghețată de tristețe, aruncându-l în temnița netrăirii, acolo unde iubirea a fost nevoită să-și plece capul, să-și sugrume-n piept zvârcolirile și neacceptările, rodind doar a amărăciune.
         Nu m-a iubit niciodată. Balansul între ură și iubire și-a înfipt ghearele voluptoase-n urma de judecată rămasă vie și horă nebună-au jucat deasupra sufletului beat de netrăire, frânt sub povara neîmplinirii, obosit, dornic de-a aluneca-n jos pe treptele inutilității existenței, înflorind resentimente aparent tăcute, scrijelite cu lacrimi de sânge-n interiorul ființei...
          Nu m-a iubit niciodată... Și l-am iubit așa cum Dumnezeu a iubit lumea pe care el însuși a făcut-o, crezând în miracolul propriei creații și pe-altarul iubirii am jertfit fiecare umbră de sentiment ce se năștea dintr-un preaplin al sufletului, dându-mă pe mine toată chemării tot mai piedută a unei iubiri ce nu s-a vrut împlinită.
       Nu m-a iubit niciodată. Dar am stat în fața lui dezgolită de toate umbrele nesiguranțelor, cu ochii scăldați în lacrimile unei lumini vii, arzătoare, cu buzele-ncleștate-ntr-un sărut al vâlvătăii ce-mi pârjolea nemilos ființa, secătuindu-mă, dornică-n orice clipă de-a-mi vinde sufletul pentr-un strop de furată fericire.
          Nu m-a iubit niciodată... Și mâinile lui ce-mi desenau pe trup dans de tandrețe, șoaptele ce mi se scurgeau în trup a dulce otravă, îmbrățișările ce mă-nlănțuiau într-o căutată captivitate, apropierile năucitoare ce-mi nășteau în sufletul dorințe de-ncleștare-a timpului în moarte, mi-erau, toate, păgân, dorit stăpân.
          Nu m-a iubit niciodată!!! Dar eu am iubit cât pentru doi, cât pentru omenirea toată, am iubit până am consumat toată iubirea de care eram capabilă, epuizându-mă, am iubit dând tot, uitându-mă, pierzându-mă, am iubit arzând, reclamând și renunțând, am iubit pășind prin iadul înfierat al sentimentelor neîmpărtășite...
         Nu m-a iubit niciodată... Cu pumnii încleștați a neputință, cu furia uraganului emoțiilor reprimate zvârcolindu-mi-se-n suflet, cu brațele realității ce se-ncleștau nemilos împrejuru-mi, am tăcut în mine și-am ferecat cu lacătele invizibile și grele ale aparentei nepăsări fiecare fior, fiecare zvâcnire de sentiment, prefăcându-mă a uita.
            Nu m-a iubit niciodată....... Și am știut întotdeauna și n-o voi recunoaște niciodată. Dacă aș ajunge să recunosc ar însemna că fiecare lacrimă care mi-a lăsat urme sângerânde în inimă, fiecare dor care a săpat cute în ființa mea, marcându-mă pentru totdeauna, fiecare zbor și fiecare afundare, toate, au fost inutile!!!
             Nu m-a iubit niciodată! Și am să știu întotdeauna și nu voi recunoaște niciodată...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu