Da...cred ca asa e...doar o trista si amara pacaleala...Sa o ia naiba! Ne nastem si murim fara a putea alege... si traim doar pentru a duce o lupta. Una pe care, inevitabil, o pierdem... M-am saturat sa lupt cu mine, sa-mi impun sa vad stropii aia de pe fundul paharului – pe care nu-i deslusesc nici cu lupa, m-am saturat sa-mi repet ca viata e un dar, ca trebuie si merita traita, ca se intampla toate cu un rost… unul care sa duca spre bine, nu spre rau. Si nu, nu gandesc asa doar in momente de tristete... E un sentiment cumplit de cert, care si-a facut loc in mine si e acolo, intreband si cautand mereu...Sunt doar ceea ce sunt. O fiinta neresemnata inca... dar obosita...speriata...Nu, nu inteleg care-i rostul vietii, pentru ce atata zbatere cand drumul duce tot acolo, pana la urma – la plecarea capului, la acceptare si incatusare intr-un cerc extrem de limitat...Pentru ce chin si impotrivire?...Cum sa te minti ca poti sa te bucuri de primavara, de copacii inmuguriti, de soare, de viata, cand de fapt, desi iti e creionat pe fata un zambet aparent si te straduiesti sa privesti cu seninatate, nelasand intunericul din suflet sa ti se rasfranga-n privire... pe dinauntru e o vesnica lupta, una crancena cu rani atat de profunde… cum sa simti bucuria lucrurilor simple cand mahnirea ce te roade pe dinauntru acapareaza fiecare fibra a fiintei, incolacindu-se in jurul oricarui fior de viata ce-ar vrea sa atinga, sa mangaie, sa aline… cum sa traiesti normal cand nu mai ai masura normalitatii, cand nu mai recunosti a fi firesc decat ceea ce traiesti… cum sa te opresti din drum, sa faci cale intoarsa si sa pornesti in directia opusa cand, de fapt, nu esti tu cea care are puterea de a mana pasii, nu esti tu cea care decide directia, ci e ceva mai presus de tine, de puterea ta de alegere… cum sa traiesti frumos cand notiunile de simplu, frumos, normal, real, nu mai au insemnatate pentru tine, nu le mai cunosti sensul, nu le mai poti recunoaste? La ce sa te mai raportezi? Ce iti mai poate atinge si hrani sufletul in asa fel incat sa salveze? Ce poate fi atat de puternic?... Iubirea?...Si… de ce-ar fi? De ce-ar conta? De ce, daca balanta niciodata nu inclina cu adevarat in partea fericirii, de ce atata lupta? De ce, daca nici macar nu functioneaza sistemul – dupa fapta si rasplata... De ce nu-i echitabil macar? Pentru fiecare lacrima, un zambet... pentru fiecare cadere, o inaltare... pentru fiecare chin, un fior de viata… de ce-i viata atat de nedreapta? De ce sunt mii de lacrimi si zambetele sunt atat de putine? De ce? Pentru ca asa e viata??? Pentru ca asa o facem noi sa fie? Pentru ca, fiecare lucru care ni se intampla e doar consecinta a propriilor fapte? Pentru ca, de fapt, nu daruim ca sa primim, ci o facem de dragul de-a darui?...Clar, in jocul asta al vietii, cineva e intotdeauna cel care triseaza, si un altcineva e cel pacalit… dedicarea, implicarea, loialitatea nu sunt garantii pentru o rasplata pe masura… daruirea nu-ti aduce daruire, iubirea nu-ti aduce iubire… Ne pacalim singuri pe noi insine, ne pacalim unii pe altii, ne pacalim...la naiba...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu