Infrangere sau victorie?

Sa fii fericit iubind... Poti?...Desi tandemul fericire – iubire ar trebui sa fie inseparabil, desi, intr-o lume ideala, nici unul dintre cele doua componente n-ar putea exista fara cealalta in realitate, lucrurile stau altfel… poti sa fii fericit fara sa iubesti? Nu stiu... Poti sa iubesti fara sa fii fericit? Da, se poate... Dar, sa iubesti si asta sa-ti fie de-ajuns, e posibil?...Alergam o viata intreaga dupa fericire. De multe, de prea multe ori, cu privirea fixata pe un tel pe care ni-l imaginam doar, nu reusim sa percepem viata care isi desfasoara petalele in jurul nostru. Acolo, in cercul nostru stramt, ne traim iluziile... Cadem, ne ridicam, ne prabusim sau ne inaltam, scoatem uneori capul deasupra barierei ce ne limiteaza existenta, privim in jur si-n clipa urmatoare, poate inspaimantati de priveliste, poate mirati sau curiosi, ne intoarcem in micul nostru univers... Universul egoist al cautarii, al luptei pentru fericirea proprie...De ce credem, suntem convinsi chiar, ca lumea intreaga, ca viata, ca oamenii din jur, ca tot ce e langa noi, ne datoreaza noua, personal, fericirea? Ca viata are obligatia sa ne-o dea, pentru simplul fapt ca existam?...Privind prin lupa ratiunii, ceea ce traiesc e doar amagire… ma amagesc zicandu-mi ca pot transforma o infrangere in victorie si ma hranesc cu iluzia aceasta... Imi spun ca e important ca simt. Imi spun ca sunt capabila sa fiu fericita doar pentru ca simt...Ca timpul va demonstra ca pot. Imi repet ca esenta nu consta in reciprocitate, ci in daruire... Imi spun ca e posibil ceea ce, de fapt, mi-e greu sa cred ca e posibil... Ca poti iubi intr-atat de profund, de adanc si de senin incat sa doresti clar, fara urma de regret, indoiala, suferinta sau ne-resemnare, binele celui iubit...Poate exista o astfel de fericire? Si ajunge faptul ca am curaj sa iubesc?... Pana la urma, asta ma va salva sau ma va distruge? Sufletul se zbate, el e cel ce se incapataneaza sa creada ca toate se intampla cu un rost, ca e posibil chiar imposibilul... Si eu il cred... Nu stiu daca o fac pentru ca asa e mai usor sau pentru ca e singurul lucru pe care-l pot face... Cu pasi mici si rari, cu cate-un rest de speranta in suflet, cu efemeri dar atat de necesari fiori de emotie, urmez calea pe care am ales-o. Zambesc, desi mi-e zambetul o schimonoseala amara si ma impiedic de asa multe pietre tot zbatandu-ma sa urc o treapta, sa las in urma tristetea... zambesc... Si-mi zic, de-abia soptit, cu teama, ca sunt fericita ca iubesc!.. Si ca mi-e destul!.. Imi zic, si o repet. Si ma gandesc ca, daca o voi repeta destul de mult, voi ajunge sa si cred...Si sa simt asta... Si-atunci, pietrele nu vor mai conta, spinii nu voi mai ajunge la mine si de lacrimi nu ma voi mai impiedica...Dar... oare, pana la urma, e infrangere sau victorie?...